Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune și simțul religios
miercuri, 11 mai 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să continui să reflectez asupra modului în care rugăciunea și simțul religios fac parte din om de-a lungul întregii sale istorii.

Noi trăim într-o epocă în care sunt evidente semnele secularismului. Dumnezeu pare dispărut din orizontul multor persoane sau devenit o realitate față de care se rămâne indiferenți. Însă vedem, în același timp, multe semne care ne indică o trezire a simțului religios, o redescoperire a importanței lui Dumnezeu pentru viața omului, o exigență de spiritualitate, de a depăși o viziune pur orizontală, materială a vieții umane. Privind la istoria recentă, a eșuat previziunea celui care, din epoca Iluminismului, prevestea dispariția religiilor și exalta o rațiune absolută, dezlipită de credință, o rațiune care va alunga întunericul dogmatismelor religioase și va distruge „lumea sacrului”, redând omului libertatea sa, demnitatea sa și autonomia sa de Dumnezeu. Experiența din secolul trecut, cu cele două tragice războaie mondiale a pus în criză acel progres pe care rațiunea autonomă, omul fără Dumnezeu părea să-l poată garanta.

Catehismul Bisericii Catolice afirmă: „Prin creație, Dumnezeu cheamă orice ființă din neant la existență… Chiar și după ce și-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu datorită păcatului, omul rămâne după chipul Creatorului său. Își păstrează dorul după Cel care îl cheamă la existență. Toate religiile dau mărturie despre această căutare esențială a oamenilor” (nr. 2566). Am putea spune – așa cum am arătat în cateheza trecută – că nu a existat nici o mare civilizație, din timpurile cele mai îndepărtate până în zilele noastre, care să nu fi fost religioasă.

Omul este prin natura sa religios, este homo religiosus așa cum este homo sapiens și homo faber: „năzuința spre Dumnezeu – afirmă tot Catehismul – este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu” (nr. 27). Imaginea Creatorului este imprimată în ființa sa și el simte nevoia de a găsi o lumină pentru a da răspuns la întrebările care se referă la sensul profund al realității; răspuns pe care el nu-l poate găsi în el însuși, în progres, în știința empirică. Homo religiosus nu reiese numai din lumile antice, el străbate toată istoria umanității. În această privință, terenul bogat al experienței umane a văzut apărând diferite forme de religiozitate, în tentativa de a răspunde la dorința de plinătate și de fericire, la nevoia de mântuire, la căutarea de sens. Omul „digital” ca acela din caverne, caută în experiența religioasă căile pentru a depăși caracterul său finit și pentru a asigura aventura sa umană precară. De altfel, viața fără un orizont transcendent nu ar avea un sens împlinit și fericirea, la care tindem cu toții, este proiectată în mod spontan spre viitor, într-un viitor care încă trebuie să se împlinească. Conciliul al II-lea din Vatican, în Declarația Nostra aetate, a subliniat asta în mod sintetic: „Oamenii așteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiției umane care, astăzi ca și odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul și scopul vieții noastre? Ce este binele și ce este păcatul? Care este originea și rostul suferinței? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata și răsplata după moarte? În sfârșit, ce este acel ultim și inefabil mister care ne cuprinde existența, din care ne tragem și spre care ne îndreptăm?” (nr. 1). Omul știe că nu poate să răspundă singur la propria nevoie fundamentală de a înțelege. Oricât s-ar fi înșelat și încă se înșeală că este autosuficient, el experimentează că nu-și este suficient sieși. Are nevoie de a se deschide la altceva, spre ceva sau spre cineva, care să-i poată dărui ceea ce-i lipsește, trebuie să iasă din el însuși spre Cel care este în măsură să umple mărimea și profunzimea dorinței sale.

Omul poartă în sine o sete de infinit, o nostalgie de veșnicie, o căutare de frumusețe, o dorință de iubire, o nevoie de lumină și de adevăr, care-l împing spre Absolut; omul poartă în sine dorința după Dumnezeu. Și omul știe, într-un fel, că se poate adresa lui Dumnezeu, știe că poate să-l roage. Sfântul Toma de Aquino, unul din cei mai mari teologi din istorie, definește rugăciunea „expresie a dorinței după Dumnezeu pe care o are omul”. Această atracție față de Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pus-o în inima omului, este sufletul rugăciunii, care după aceea îmbracă atâtea forme și modalități în funcție de istoria, timpul, momentul, harul și chiar păcatul fiecăruia care se roagă. Istoria omului a cunoscut, de fapt, diferite forme de rugăciune, pentru că el a dezvoltat diferite modalități de deschidere față de Celălalt și față de Cel de dincolo, așa încât putem recunoaște rugăciunea ca o experiență prezentă în orice religie și cultură.

De fapt, iubiți frați și surori, așa cum am văzut miercurea trecută, rugăciunea nu este legată de un context deosebit, ci este înscrisă în inima oricărei persoane și a oricărei civilizații. Desigur, atunci când vorbim despre rugăciune ca experiență a omului ca atare, a lui homo orans, este necesar să ținem cont că ea este mai întâi o atitudine interioară, înainte de a fi o serie de practici și formule, un mod de a fi în fața lui Dumnezeu înainte de împlinirea actelor de cult sau de rostirea de cuvinte. Rugăciunea își are centrul ei și își înfige rădăcinile sale în locul cei mai profund al persoanei umane; de aceea nu este ușor de descifrat și, pentru același motiv, poate să fie supusă la înțelegeri greșite și la mistificări. Și în acest sens putem înțelege expresia: rugăciunea este dificilă. De fapt, rugăciunea este locul prin excelență al gratuității, al tinderii spre Invizibil, spre Cel Neașteptat și spre Cel Inefabil. De aceea, experiența rugăciunii este pentru toți o provocare, un „har” care trebuie invocat, un dar al Celui căruia ne adresăm.

În rugăciune, în orice epocă a istoriei, omul se consideră pe sine însuși și situația sa în fața lui Dumnezeu, pornind de la Dumnezeu și în vederea lui Dumnezeu, și experimentează că este creatură care are nevoie de ajutor, incapabilă să-și procure de la sine împlinirea propriei existențe și a propriei existențe și a propriei speranțe. Filozoful Ludwig Wittgenstein amintea că „rugăciunea înseamnă a simți că sensul lumii este în afara lumii”. În dinamica acestui raport cu acela care dă sens existenței, cu Dumnezeu, rugăciunea are una din tipicele sale exprimări în gestul de a sta în genunchi. Este un gest care poartă cu sine o ambivalență radicală: de fapt, pot să fiu constrâns să stau în genunchi – condiție de lipsă și de sclavie -, dar pot îngenunchea și spontan, declarând limita mea și, deci, faptul că am nevoie de un Altul. Lui îi declar că sunt slab, nevoiaș, „păcătos”. În experiența rugăciunii creatura umană exprimă toată conștiința de sine, tot ceea ce reușește să perceapă din propria existență și, în același timp, se îndreaptă în întregime ea însăși spre Ființa în fața căreia se află, orientează propriul suflet spre acel Mister de la care se așteaptă împlinirea dorințelor celor mai profunde și ajutorul pentru a depăși lipsurile din propria viață. În această privire la un Altul, în această îndreptare „dincolo” se află esența rugăciunii, ca experiență a uni realități care depășește sensibilul și contigentul.

Totuși numai în Dumnezeu care se revelează are împlinire deplină căutarea omului. Rugăciunea care este deschide și înălțare a inimii lui Dumnezeu, devine astfel personală cu El. Și chiar dacă omul uită de Creatorul său, Dumnezeu cel viu și adevărat mereu nu încetează să-l cheme cel dintâi pe primul om la misterioasa întâlnire a rugăciunii. Așa cum afirmă Catehismul: „Acest gest de iubire din partea lui Dumnezeu cel credincios este întotdeauna cel dintâi în cadrul rugăciunii, iar gestul omului care este mereu un răspuns la el. Pe măsură ce Dumnezeu se revelează și îl revelează pe om lui însuși, rugăciunea apare ca o chemare reciprocă, un moment de trăire a Legământului. Prin intermediul cuvintelor și al faptelor, această trăire cuprinde și inima. Ea se dezvăluie de-a lungul întregii istorii a mântuirii” (nr. 2567).

Iubiți frați și surori, să învățăm să stăm mai mult în fața lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care s-a revelat în Isus Cristos, să învățăm să recunoaștem în tăcere, în interiorul nostru, glasul său care ne cheamă și ne conduce din nou la profunzimea existenței noastre, la izvorul vieții, la izvorul mântuirii, pentru a ne face să mergem dincolo de limita vieții noastre și să ne deschidem la măsura lui Dumnezeu, la raportul cu El, care este Iubire Infinită. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.05.2011
Publicarea pe acest sit: 11.05.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns