Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 6.
Psalmul 115. Speranțele false în idoli
miercuri, 11 ianuarie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În luna decembrie și în prima parte din ianuarie am celebrat timpul Adventului și apoi al Crăciunului: o perioadă din anul liturgic care trezește în poporul lui Dumnezeu speranța. A spera este o necesitate primară a omului: a spera în viitor, a crede în viață, așa-numitul „a gândi pozitiv”.

Dar este important ca această speranță să fie pusă în ceea ce poate ajuta cu adevărat să trăim și să dăm sens existenței noastre. Pentru aceasta Sfânta Scriptură ne avertizează cu privire la speranțele false pe care lumea ni le prezintă, demascând inutilitatea lor și arătându-le nesocotința. Și face asta în diferite moduri, dar mai ales denunțând falsitatea idolilor în care omul este tentat încontinuu să-și pună încrederea, făcând din ei obiectul speranței sale.

Îndeosebi profeții și înțelepții insistă asupra acestui lucru, atingând un punct nevralgic al drumului de credință al credinciosului. Deoarece credința înseamnă a se încrede în Dumnezeu – cine are credință, se încrede în Dumnezeu -, însă vine momentul în care, ciocnindu-se cu dificultățile vieții, omul experimentează fragilitatea acelei încrederi și simte nevoia de certitudini diferite, de siguranțe tangibile, concrete. Eu mă încredințez lui Dumnezeu, însă situația este un pic urâtă și eu am nevoie de o certitudine un pic mai concretă. Și acolo este pericolul! Și atunci suntem tentați să căutăm mângâieri chiar și efemere, care par să umple golul singurătății și să aline truda de a crede. Și credem că le putem găsi în siguranța pe care poate s-o dea banul, în alianțele cu cei puternici, în mondenitate, în ideologiile false. Uneori le căutăm într-un dumnezeu care să se poată conforma cererilor noastre și să intervină în mod magic pentru a schimba realitatea și a o face așa cum o vrem noi; un idol, întocmai, care ca atare nu poate să facă nimic, neputincios și mincinos. Însă nouă ne plac idolii, ne plac mult! Odată, la Buenos Aires, trebuia să merg de la o biserică la alta, o mie de metri, mai mult sau mai puțin. Și am făcut asta, mergând. Și este un parc la mijloc, iar în parc erau măsuțe mici, dar multe, multe, unde erau așezați prezicătorii. Era plin de oameni, care chiar stăteau la coadă. Tu, îi dădeai mâna și el începea, dar, discursul era mereu același: este o femeie în viața ta, este o umbră care vine, dar totul va merge bine… Și apoi, plăteai. Și asta îți dă siguranță? Este siguranța unei – permiteți-mi un cuvânt – prostii. A merge la prezicător sau la prezicătoare care citesc cărțile: acesta este un idol! Acesta este idolul, și când noi suntem atât de alipiți de el: cumpărăm speranțe false. În timp ce în aceea care este speranța gratuității, pe care ne-a adus-o Isus Cristos, dându-și viața pentru noi gratuit, în aceea uneori nu ne încredem mult.

Un Psalm plin de speranță ne pictează în mod foarte sugestiv falsitatea acestor idoli pe care lumea le oferă speranței noastre și în care oamenii din orice timp sunt tentați să se încreadă. Este psalmul 115, care afirmă astfel:

„Idolii lor sunt argint și aur,
lucrarea mâinilor omului.
Ei au gură, dar nu vorbesc;
au ochi, dar nu pot să vadă;
au urechi, dar nu aud;
au nas, dar nu pot să miroase;
au mâini, dar nu pipăie;
au picioare, dar nu pot să meargă;
din gâtul lor nu iese nici un sunet.
Ca ei vor fi cei care i-au făcut
și toți cei care se încred într-înșii” (v. 4-8).

Psalmistul ne prezintă, în mod și un pic ironic, realitatea absolut de efemeră a acestor idoli. Și trebuie să înțelegem că nu e vorba numai despre reprezentări făcute din metal sau din alt material, ci și despre cele construite cu mintea noastră, când ne încredem în realități limitate pe care le transformăm în absolute, sau când îl reducem pe Dumnezeu la schemele noastre și la ideile noastre de divinitate; un dumnezeu care ni se aseamănă, comprehensibil, previzibil, exact ca idolii despre care vorbește psalmul. Omul, imagine a lui Dumnezeu, își fabrică un dumnezeu după propria sa imagine, și este și o imagine nereușită: nu aude, nu acționează, și mai ales nu poate să vorbească. Însă, noi suntem mai mulțumiți să mergem la idoli decât să mergem la Domnul. Suntem de atâtea ori mai mulțumiți cu speranța efemeră pe care ți-o dă acest idol fals, decât marea speranță sigură pe care ne-o dă Domnul.

Speranței într-un Stăpân al vieții care cu Cuvântul său a creat lumea și conduce existențele noastre i se contrapune încrederea în simulacre mute. Ideologiile cu pretenția lor de absolut, bogățiile – și acesta este un mare idol -, puterea și succesul, vanitatea, cu iluzia lor de veșnicie și de atotputernicie, valori precum frumusețea fizică și sănătatea, când devin idoli cărora să se jertfească orice lucru, toate sunt realități care zăpăcesc mintea și inima, și în loc să favorizeze viața conduc la moarte. Este urât a auzi și provoacă durere sufletului ceea ce odată, în urmă cu mulți ani, am auzit, în dieceza de Buenos Aires: o femeie bună, foarte frumoasă, se lăuda cu frumusețea, comenta, ca și cum ar fi natural: „Eh, da, a trebuit să avortez pentru că figura mea este foarte importantă”. Aceștia sunt idolii, și te duc pe drumul greșit și nu-ți dau fericirea.

Mesajul Psalmului este foarte clar: dacă se pune speranța în idoli, se devine asemenea lor: imagini goale cu mâini care nu pipăie, picioare care nu merg, guri care nu pot să vorbească. Nu mai avem nimic de spus, devenim incapabili să ajutăm, să schimbăm lucrurile, incapabili să zâmbim, să ne dăruim, incapabili să iubim. Și noi, oameni ai Bisericii, riscăm asta atunci când ne „mondenizăm”. Trebuie să rămânem în lume dar să ne apărăm de iluziile lumii, care sunt acești idoli pe care i-am menționat.

Așa cum continuă Psalmul, trebuie să ne încredem și să sperăm în Dumnezeu și Dumnezeu va dărui binecuvântare. Așa spune Psalmul:

„Casa lui Israel nădăjduiește în Domnul […]
Casa lui Aron nădăjduiește în Domnul […]
Cei ce se tem de Domnul nădăjduiesc în Domnul […]

Domnul își amintește de noi și ne binecuvântează” (v. 9.10.11.12). Întotdeauna Domnul își amintește. Chiar și în momentele urâte El își amintește de noi. Și aceasta este speranța noastră. Și speranța nu dezamăgește. Niciodată. Niciodată. Idolii dezamăgesc mereu: sunt fantezii, nu sunt realități.

Iată realitatea minunată a speranței: încrezându-ne în Domnul devenim asemenea Lui, binecuvântarea sa ne transformă în fii ai săi, care împărtășesc viața sa. Speranța în Dumnezeu ne face să intrăm, ca să spunem așa, în raza de acțiune a amintirii sale, a memoriei sale care ne binecuvântează și ne mântuiește. Și atunci poate să apară acel aleluia, lauda adusă Dumnezeu viu și adevărat, care pentru noi s-a născut din Maria, a murit pe cruce și a înviat în glorie. Și în acest Dumnezeu noi avem speranță, și acest Dumnezeu – care nu este un idol – nu dezamăgește niciodată.

* * *

ANUNȚ

Acum trebuie să vă spun un lucru pe care n-aș vrea să-l spun, dar trebuie să-l spun. Pentru a intra la audiențe există biletele în care este scris în una, două, trei, patru, cinci și șase limbi că „Biletul este complet gratuit”. Pentru a intra la audiență, fie în aulă fie în piață, nu trebuie plătit, este o vizită gratuită care se face Papei pentru a vorbi cu Papa, cu Episcopul de Roma. Dar am aflat că există niște șmecheri, care percep plată pentru bilete. Dacă îți spune cineva că pentru a merge în audiență la Papa este nevoie să plătești ceva, te înșeală: fii atent, fii atentă! Intrarea este gratuită. Aici se vine fără a plăti, pentru că aceasta este casa tuturor. Și dacă cineva percepe plată pentru ca să intrați la audiență comite un delict, ca un delincvent, și face ceva ce nu trebuie făcut!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 11.01.2017
Publicarea pe acest sit: 11.01.2017
Etichete: ,

Comments are closed