Audienţa generală de miercuri

Despre Ultima Cină
miercuri, 11 ianuarie 2012

Iubiți frați și surori,

În drumul nostru de reflecție despre rugăciunea lui Isus, prezentată în Evanghelii, aș vrea să meditez astăzi asupra momentului, deosebit de solemn, al rugăciunii sale la Ultima Cină.

Fundalul temporal și emoțional al banchetului în care Isus își ia rămas bun de la prieteni este iminența morții sale pe care El o simte de acum aproape. De mult timp Isus începuse să vorbească despre pătimirea sa, încercând chiar să implici tot mai mult pe discipolii săi în această perspectivă. Evanghelia lui Marcu relatează că încă de la plecarea în călătoria spre Ierusalim, în satele din îndepărtata Cezareea lui Filip, Isus a început „să-i învețe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie” (Mc 8,31). În afară de asta, chiar în zilele în care se pregătea să se retragă din mijlocul discipolilor, viața poporului era marcată de apropierea Paștelui, adică a memorialului eliberării lui Israel din Egipt. Această eliberare, experimentată în trecut și așteptată din nou în prezent și pentru viitor, era retrăită în celebrările familiare ale Paștelui. Ultima Cină se inserează în acest context, dar cu o noutate de fond. Isus privește la Pătimirea, Moartea și Învierea sa, fiind pe deplin conștient de ele. El vrea să trăiască această Cină cu discipolii săi, cu un caracter cu totul special și diferit de celelalte banchete; este Cina sa, în care dăruiește Ceva complet nou: pe Sine însuși. În felul acesta, Isus celebrează Paștele său, anticipă Crucea sa și Învierea sa.

Această noutate ne este evidențiată de cronologia Ultimei Cine în Evanghelia lui Ioan, care nu o descrie ca pe o cină pascală, tocmai pentru că Isus intenționează să inaugureze ceva nou, să celebreze Paștele său, legat desigur de evenimentele din Exod. Și pentru Ioan, Isus a murit pe cruce chiar în momentul în care, în templul din Ierusalim, erau jertfiți mieii pascali.

Care este așadar nucleul acestei Cine? Sunt gesturile frângerii pâinii, al împărțirii sale discipolilor și al împărtășirii potirului cu vin cu cuvintele care le însoțesc și în contextul de rugăciune în care se situează: este instituirea Euharistiei, este marea rugăciune a lui Isus și a Bisericii. Dar să privim mai îndeaproape acest moment.

Înainte de toate, tradițiile neotestamentare ale instituirii Euharistiei (cf. 1Cor 11,23-25; Lc 22,14-20; Mc 14,22-25; Mt 26,26-29), indicând rugăciunea care introduce gesturile și cuvintele lui Isus asupra pâinii și asupra vinului, folosesc două verbe paralele și complementare. Paul și Luca vorbesc despre euharistie / mulțumire: „luând pâinea, a mulțumit, a frânt-o și le-a dat-o” (Lc 22,19). În schimb, Marcu și Matei subliniază aspectul de eulogia / binecuvântare: „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o” (Mc 14,22). Ambii termeni grecești eucharistein și eulogein fac trimitere la berakha ebraică, adică la marea rugăciune de mulțumire și de binecuvântare din tradiția lui Israel care inaugura marile banchete. Cele două cuvinte grecești diferite indică cele două direcții intrinsece și complementare din această rugăciune. De fapt, berakha este înainte de toate mulțumire și laudă care se înalță către Dumnezeu pentru darul primit: la Ultima Cină a lui Isus este vorba de pâine – făcută din grâul pe care Dumnezeu îl face să încolțească și să crească din pământ – și de vinul produs din rodul copt al viței de vie. Această rugăciune de laudă și mulțumire, care se înalță către Dumnezeu, revine ca binecuvântare, care coboară de la Dumnezeu asupra darului și îl îmbogățește. Mulțumirea, lauda adusă lui Dumnezeu devine astfel binecuvântare, și ofranda dăruită lui Dumnezeu se întoarce la om binecuvântată de Cel Atotputernic. Cuvintele instituirii Euharistiei se situează în acest context de rugăciune; în ele lauda și binecuvântarea din berakha devin binecuvântare și transformare a pâinii și a vinului în Trupul și în Sângele lui Isus.

Înainte de cuvintele instituirii vin gesturile: acela al frângerii pâinii și acela al oferirii vinului. Cel care frânge pâine și transmite potirul este înainte de toate capul familiei, care primește la masa sa pe cei din familie, dar aceste gesturi sunt și cele ale ospitalității, al primirii străinului, care nu face parte din casă, la comuniunea de la masă. Tocmai aceste gesturi, la cina cu care Isus își ia rămas bun de la ai săi, capătă o profunzime complet nouă: El dă un semn vizibil al primirii la masa în care Dumnezeu se dăruiește. Isus în pâine și în vin se oferă și se comunică pe Sine însuși.

Dar cum se pot realiza toate acestea? Cum poate Isus să se dea, în acel moment, pe Sine însuși? Isus știe că viața urmează să-i fie luată prin supliciul crucii, pedeapsa capitală a oamenilor sclavi, ceea ce definea Cicero mors turpissima crucis. Cu darul pâinii și vinului pe care-l oferă la Ultima Cină, Isus anticipă moartea sa și învierea sa realizând ceea ce a spus în discursul despre Bunul Păstor: „Eu îmi dau viața pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau și am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu” (In 10,17-18). Deci El oferă cu anticipație viața care îi va fi luată și în felul acesta transformă moartea sa violentă într-un act liber de dăruire de sine pentru alții și altora. Violența îndurată se transformă într-o jertfă activă, liberă și răscumpărătoare.

Încă o dată în rugăciune, începută după formele rituale ale tradiției biblice, Isus arată identitatea sa și determinarea de a îndeplini până la capăt misiunea sa de iubire totală, de oferire din ascultare față de voința Tatălui. Originalitatea profundă a dăruirii de Sine pentru ai săi, prin memorialul euharistic, este culmea rugăciunii care distinge cina de rămas bun cu ai săi. Contemplând gesturile și cuvintele lui Isus din noaptea aceea, vedem clar că raportul intim și constant cu Tatăl este locul în care El realizează gestul de a lăsa discipolilor săi, și fiecăruia dintre noi, Sacramentul iubirii, „Sacramentum caritatis„. De două ori în cenacol răsună cuvintele: „Faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24.25). Cu dăruirea de Sine, El celebrează Paștele său, devenind adevăratul Miel care duce la împlinire tot cultul antic. Pentru aceasta sfântul Paul vorbind creștinilor din Corint afirmă: „Cristos, Paștele nostru [Mielul nostru pascal!], a fost jertfit. Să sărbătorim, așadar, … cu azimele sincerității și ale adevărului” (1Cor 5,7-8).

Evanghelistul Luca a păstrat un ulterior element prețios al evenimentelor de la Ultima Cină, care ne permite să vedem profunzimea emoționantă a rugăciunii lui Isus pentru ai săi în noaptea aceea, atenția față de fiecare. Pornind de la rugăciunea de mulțumire și de binecuvântare, Isus ajunge la darul euharistic, la dăruirea de Sine însuși, și, în timp ce dăruiește realitatea sacramentală decisivă, se adresează lui Petru. Pe la sfârșitul cinei îi spune: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,31-32). Rugăciunea lui Isus, atunci când se apropie încercarea și pentru discipolii săi, susține slăbiciunea lor, truda lor de a înțelege că drumul lui Dumnezeu trece prin Misterul pascal al morții și învierii, anticipat în oferirea pâinii și vinului. Euharistia este hrană a pelerinilor care devine forță și pentru cel care este obosit, epuizat și dezorientat. Și rugăciunea este îndeosebi pentru Petru, pentru ca, odată convertit, să-i întărească pe frați în credință. Evanghelistul Luca amintește că tocmai privirea lui Isus a căutat fața lui Petru în momentul în care acesta tocmai consumase tripla sa tăgăduire, pentru a-i da forța de a relua drumul în urma Sa: „Și îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoșul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru și-a amintit de cuvântul Domnului care îi spusese” (Lc 22,60-61).

Iubiți frați și surori, participând la Euharistie, trăim în mod extraordinar rugăciunea pe care Isus a făcut-o și o face încontinuu pentru fiecare așa încât răul, pe care cu toții îl întâlnim în viață, să nu învingă și să acționeze în noi forța transformatoare a morții și învierii lui Cristos. În Euharistie, Biserica răspunde la porunca lui Isus: „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19; cf. 1Cor 11,24-26); repetă rugăciunea de mulțumire și de binecuvântare și, cu ea, cuvintele transsubstanțierii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului. Euharistiile noastre sunt o atragere a noastră în acel moment de rugăciune, o unire a noastră mereu din nou cu rugăciunea lui Isus. Încă de la început, Biserica a înțeles cuvintele de consacrare ca parte a rugăciunii făcută împreună cu Isus; ca parte centrală a laudei pline de recunoștință, prin care rodul pământului și al muncii omului ne este din nou dăruit ca trup și sânge al lui Cristos, ca auto-dăruire a lui Dumnezeu însuși în iubirea primitoare a Fiului (cf. Gesů di Nazaret, II, pag. 146). Participând la Euharistie, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu, noi unim rugăciunea noastră cu aceea a Mielului pascal în noaptea sa supremă, pentru ca viața noastră să nu se piardă, în pofida slăbiciunii noastre și a infidelităților noastre, ci să fie transformată.

Dragi prieteni, să-i cerem Domnului ca, după ce ne-am pregătit cum se cuvine, și cu Sacramentul Pocăinței, participarea noastră la Euharistia sa, indispensabilă pentru viața creștină, să fie mereu punctul cel mai înalt al întregii noastre rugăciuni. Să cerem ca, uniți profund în însăși oferirea Sa Tatălui, să putem și noi să transformăm crucile noastre în jertfă, liberă și responsabilă, de iubire față de Dumnezeu și față de frați. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.01.2012
Publicarea pe acest sit: 11.01.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns