Audienţa generală de miercuri

Paștele și ucenicii lui Cristos
miercuri, 11 aprilie 2012

Iubiți frați și surori,

După celebrările solemne de Paște, întâlnirea noastră de astăzi este pătrunsă de bucurie spirituală, chiar dacă cerul este înnorat, în inimă purtăm bucuria Paștelui, certitudinea Învierii lui Cristos care a triumfat definitiv asupra morții. Înainte de toate, reînnoiesc vouă tuturor o cordială urare pascală: în toate casele și în toate inimile să răsune vestea fericită a Învierii lui Cristos, așa încât să facă să renască speranța.

În această cateheză aș vrea să arăt transformarea pe care Paștele lui Isus a provocat-o în discipolii săi. Pornim de la seara zilei Învierii. Discipolii sunt încuiați în casă de frica iudeilor (cf. In 20,19). Teama le cuprinde inima și îi împiedică să meargă în întâmpinarea celorlalți, în întâmpinarea vieții. Învățătorul nu mai este. Amintirea Pătimirii sale alimentează incertitudinea. Însă Isus îi are la inimă pe ai săi și urmează să împlinească promisiunea pe care o făcuse în timpul Cinei de Taină: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In 14,18) și asta ne spune și nouă, chiar și în timpuri înnorate: „nu vă voi lăsa orfani”. Această situație de angoasă a discipolilor se schimbă radical odată cu venirea lui Isus. El intră, deși ușile erau încuiate, stă în mijlocul lor și dăruiește pacea care dă siguranță: „Pace vouă” (In 20,19b). Este un salut obișnuit care totuși acum capătă o nouă semnificație, pentru ca realizează o schimbare interioară; este salutul pascal, care îi face pe discipoli să treacă peste orice frică. Pacea pe care o aduce Isus este darul mântuirii pe care El a promis-o în timpul discursurilor sale de rămas-bun: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă” (In 14,27). În această zi de Înviere, El o dăruiește în plinătate și ea devine pentru comunitate izvor de bucurie, certitudine de victorie, siguranță în sprijinirea ei în Dumnezeu. „Să nu se tulbure inima voastră” (In 14,1) ne spune și nouă.

După acest salut, Isus le arată discipolilor rănile de la mâini și de la coastă (cf. In 20,20), semne a ceea ce a fost și ceea ce niciodată nu se va mai șterge: omenitatea sa glorioasă rămâne „rănită”. Acest gest are scopul de a întări noua realitate a Învierii: Cristos care acum este printre ai săi este o persoană reală, același Isus care cu trei zile înainte a fost pironit pe cruce. Și în felul acesta, în lumina strălucitoare a Paștelui, în întâlnirea cu Cel Înviat, discipolii percep sensul mântuitor al pătimirii și morții sale. Atunci, de la tristețe și de la frică ei trec la bucuria deplină. Tristețea și chiar rănile devin izvor de bucurie. Bucuria care se naște în inima lor derivă din faptul că „îl văd pe Domnul” (In 20,20). El le spune din nou: „Pace vouă” (v. 21). Este de acum evident că nu este numai un salut. Este un dar, este darul pe care Cel Înviat îl vrea să-l ofere prietenilor săi și în același timp un mandat: această pace, dobândită de Cristos cu sângele său, este pentru ei dar și pentru toți, și discipolii vor trebui să o ducă în toată lumea. De fapt, El adaugă: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (ibid.). Isus înviat s-a întors printre discipoli ca să-i trimită. El a completat lucrarea sa în lume, acum le revine lor să semene în inimi credința pentru ca Tatăl, cunoscut și iubit, să-i adune pe toții fiii săi care sunt risipiți. Însă Isus știe că în ai săi încă mai este multă teamă, mereu. De aceea, face gestul de a sufla asupra lor și îi regenerează în Duhul său (cf. In 20,22); acest gest este semnul noii creații. Cu darul Duhului Sfânt care provine de la Cristos înviat a început, de fapt, o lume nouă. Cu trimiterea în misiune a discipolilor se inaugurează drumul în lume al poporului noii alianțe, popor care crede în El și în lucrarea sa de mântuire, popor care mărturisește adevărul învierii. Această noutate a unei vieți care nu moare, adusă de Paște, trebuie răspândită pretutindeni, pentru ca spinii păcatului care rănesc inima omului, să lase loc vlăstarelor Harului, ale prezenței lui Dumnezeu și ale iubirii sale care înving păcatul și moartea.

Dragi prieteni, și astăzi Cel Înviat intră în casele noastre și în inimile noastre, în pofida faptului că uneori ușile sunt încuiate. Intră dăruind bucurie și pace, viață și speranță, daruri de care avem nevoie pentru renașterea noastră umană și spirituală. Numai El poate să dea la o parte acel pietre de mormânt pe care omul adesea le pune peste propriile sentimente, peste propriile relații, peste propriile comportamente; pietre care decid moartea: dezbinări, dușmănii, resentimente, invidii, neîncrederi, indiferențe. Numai El, Cel Viu, poate să dea sens existenței și să-l facă să reia drumul pe cel care este obosit și trist, descurajat și lipsit de speranță. Este ceea ce au experimentat cei doi discipoli care în ziua de Paște erau în drum de la Ierusalim spre Emaus (cf. Lc 24,13-35). Ei vorbesc despre Isus, însă „fața lor tristă” (cf. v. 17) exprimă speranțele dezamăgite, incertitudinea și melancolia. Părăsiseră localitatea lor pentru a-l urma pe Isus împreună cu prietenii săi și descoperiseră o nouă realitate, în care iertarea și iubirea nu erau numai cuvinte, ci atingeau în mod concret existența. Isus din Nazaret făcuse toate noi, transformase viața lor. Dar acum El era mort și totul părea terminat.

Dintr-o dată, însă, nu mai sunt doi, ci trei persoane care merg. Isus se apropie de cei doi discipoli și merge cu ei, dar ei sunt incapabili să-l recunoască. Desigur, au auzit zvonurile despre învierea sa, de fapt îi și spun: „Unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineață și, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu” (v. 22-23). Și totuși toate acestea n-au fost suficiente pentru a-i convinge, pentru că „pe el nu l-au văzut” (v. 24). Atunci Isus, cu răbdare, „începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (v. 27). Cel Înviat le explică discipolilor Sfânta Scriptură, oferind cheia fundamentală de citire a ei (cf. In 5,39-47). Sensul pentru toate, al Legii, al Profeților și al Psalmilor, dintr-o dată se deschide și devine clar în fața ochilor lor. Isus le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile (cf. Lc 24,45).

Între timp, au ajuns în sat, probabil la casa unuia dintre cei doi. Străinul călător se preface „că merge mai departe” (v. 28), dar apoi se oprește pentru că ei îi cer cu insistență: „Rămâi cu noi” (v. 29). Și noi, mereu din nou, trebuie să-i spunem Domnului cu insistență: „Rămâi cu noi”. „Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor” (v. 30). Referința la gesturile făcute de Isus la Cina de Taină este evidentă. „Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut” (v. 31). Prezența lui Isus, mai întâi prin cuvinte, apoi cu gestul frângerii pâinii, le dă discipolilor posibilitatea de a-L recunoaște și ei pot să simtă în mod nou ceea ce deja simțiseră mergând cu El: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” (v. 32). Acest episod ne indică două „locuri” privilegiate unde îl putem întâlni pe Cel Înviat care transformă viața noastră: ascultarea Cuvântului, în comuniune cu Cristos, și frângerea Pâinii; două „locuri” profund unite între ele deoarece „Cuvântul și Euharistia își aparțin așa de intim încât nu pot să fie înțelese unul fără cealaltă: Cuvântul lui Dumnezeu se face trup în mod sacramental în evenimentul euharistic” (Exortația apostolică post-sinodală Verbum Domini, 54-55).

După această întâlnire, cei doi discipoli „în același ceas, s-au ridicat și s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei, care le-au spus: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon”” (v. 33-34). La Ierusalim ei ascultă vestea despre învierea lui Isus și, la rândul lor, povestesc propria experiență, înflăcărată de iubire față de Cel Înviat, care le-a deschis inima la o bucurie nestăvilită. Au fost – așa cum spune sfântul Petru – „renăscuți la o speranță vie de învierea din morți a lui Cristos” (cf. 1Pt 1,3). De fapt, se renaște în ei entuziasmul credinței, iubirea față de comunitate, necesitatea de a comunica vestea cea bună. Învățătorul a înviat și cu El învie toată viața; mărturisirea acestui eveniment devine pentru ei o necesitate de nesuprimat.

Dragi prieteni, Timpul pascal să fie pentru noi toți ocazie propice pentru a redescoperi cu bucurie și entuziasm izvoarele credinței, prezența Celui Înviat printre noi. E vorba de a parcurge același itinerar pe care Isus l-a determinat să-l facă cei doi discipoli din Emaus, prin redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu și a Euharistiei, adică a merge împreună cu Domnul și a ne lăsa deschiși ochii spre adevăratul sens al Scripturii și spre prezența sa în frângerea pâinii. Culmea acestui drum, atunci ca și astăzi, este Împărtășania euharistică: în Împărtășanie, Isus ne hrănește cu Trupul său și Sângele său, pentru a fi prezent în viața noastră, pentru a ne face noi, însuflețiți de puterea Duhului Sfânt.

În concluzie, experiența discipolilor ne invită să reflectăm asupra sensului Paștelui pentru noi. Să ne lăsăm întâlniți de Isus înviat! El, viu și adevărat, este mereu prezent în mijlocul nostru; merge cu noi pentru a conduce viața noastră, pentru a deschide ochii noștri. Să avem încredere în Cel Înviat care are puterea de a da viața, de a ne face să ne renaștem ca fii ai lui Dumnezeu, capabili să credem și să iubim. Credința în El transformă viața noastră: o eliberează de frică, îi dă speranță fermă, o face însuflețită de ceea ce dăruiește sens deplin existenței, iubirea lui Dumnezeu. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.04.2012
Publicarea pe acest sit: 12.04.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns