Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Concepția paulină despre apostolat
miercuri, 10 septembrie 2008

Iubiți frați și surori,

Miercurea trecută am vorbit despre marea cotitură care a avut loc în viața sfântului Paul ca urmare a întâlnirii cu Cristos înviat. Isus a intrat în viața sa și l-a transformat din persecutor în apostol. Acea întâlnire a marcat începutul misiunii sale: Paul nu putea continua să trăiască precum înainte, acum se simțea investit de Domnul cu misiunea de a vesti evanghelia sa în calitate de apostol. Tocmai despre această nouă condiție de viață, adică despre faptul că el este apostol al lui Cristos, aș vrea să vorbesc astăzi. În mod normal noi, urmând evangheliile, îi identificăm pe cei doisprezece cu titlul de apostoli, voind astfel să-i indicăm pe cei care erau însoțitori de viață și ascultători ai învățăturii lui Isus. Dar și Paul se simte adevărat apostol și de aceea apare clar că și conceptul paulin de apostolat nu se restrânge la grupul celor doisprezece. Desigur, Paul știe să distingă bine propriul caz de cel al acelora „care erau apostoli înainte” de el (Gal 1,17): lor le recunoaște un loc cu totul special în viața Bisericii. Și totuși, așa cum știu toți, și sfântul Paul se interpretează pe sine ca apostol în sens strict. Este sigur că, în timpul începuturilor creștine, nimeni nu a parcurs atâția kilometri cât a parcurs el, pe uscat și pe mare, cu singurul scop de a vesti evanghelia.

Deci el avea un concept de apostolat care mergea dincolo de cel legat numai de grupul celor doisprezece și transmis mai ales de sfântul Luca în Faptele Apostolilor (cf. Fap 1,2.26; 6,2). De fapt, în prima Scrisoare către Corinteni Paul face o distincție clară între „cei doisprezece” și „toți apostolii”, menționați ca două grupuri diferite de beneficiari ai aparițiilor Celui Înviat (cf. 1Cor 15,5.7). În același text el trece apoi să se numească pe el însuși cu umilință ca „ultimul dintre apostoli”, asemănându-se chiar cu unul născut înainte de vreme și afirmând textual: „Eu nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu. Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am lucrat mai mult decât ei toți, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (1Cor 15,9-10). Metafora celui născut înainte de vreme exprimă o umilință extremă; va apare și în Scrisoarea către Romani a sfântului Ignațiu din Antiohia: „Sunt ultimul dintre toți, sunt unul născut înainte de vreme; dar mi se va da să fiu ceva, dacă voi ajunge la Dumnezeu” (9,2). Ceea ce episcopul de Antiohia va spune în raport cu martiriul său iminent, prevăzând că el va răsturna condiția sa de nevrednicie, sfântul Paul o spune în raport cu propria angajare apostolică: în ea se manifestă rodnicia harului lui Dumnezeu, care știe întocmai să transforme un om nereușit într-un apostol splendid. Din persecutor în întemeietor de Biserici: acest lucru l-a făcut Dumnezeu în unul care, din punct de vedere evanghelic, ar fi putut să fie considerat un rebut!

Așadar, ce este, după concepția sfântului Paul, ceea ce face din el și din alții niște apostoli? În scrisorile sale apar trei caracteristici principale, care constituie apostolul. Prima este de a-l fi „văzut pe Domnul” (cf. 1Cor 9,1), adică de a fi avut cu el o întâlnire determinantă pentru propria viață. În mod asemănător în Scrisoarea către Galateni (cf. Gal 1,15-16) va spune că a fost chemat, aproape selecționat, prin harul lui Dumnezeu cu revelarea Fiului său în vederea veștii bune adresată păgânilor. În definitiv, Domnul constituie în apostolat, nu propriul orgoliu. Apostolul nu se face de la sine, ci este făcut apostol de către Domnul; deci apostolul are nevoie să se raporteze în mod constant la Domnul. Nu degeaba Paul spune că este „chemat să fie apostol” (Rom 1,1), adică „nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Isus Cristos și Dumnezeu Tatăl” (Gal 1,1). Aceasta este prima caracteristică: faptul de a-l fi văzut pe Domnul, de a fi fost chemat de el.

A doua caracteristică este de „a fi fost trimis”. Însuși termenul grecesc apostolos înseamnă întocmai „trimis, mandatat”, adică ambasador și purtător al unui mesaj; deci el trebuie să acționeze ca însărcinat și reprezentant al unui mandant. Pentru aceasta Paul se definește „apostol al lui Isus Cristos” (1Cor 1,1; 2Cor 1,1), adică delegatul său, pus totalmente în slujba sa, așa încât se numește și „slujitor al lui Isus Cristos” (Rom 1,1). Încă o dată iese în evidență în prim plan ideea unei inițiative a altuia, aceea a lui Dumnezeu în Cristos Isus, de care sunt pe deplin obligați; dar mai ales se subliniază faptul că de la el s-a primit o misiune care trebuie îndeplinită în numele său, punând în mod absolut pe planul al doilea orice interes personal.

A treia condiție este exercitarea „vestirii evangheliei”, cu respectiva întemeiere de Biserici. De fapt, titlul de „apostol” nu poate fi un titlu onorific. El angajează în mod concret și chiar în mod dramatic toată existența subiectului interesat. În prima Scrisoare către Corinteni Paul exclamă: „Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteți voi lucrarea mea în Domnul?” (9,1). În mod asemănător în a doua Scrisoare către Corinteni afirmă: „Voi sunteți scrisoarea noastră… scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu” (3,2-3).

Așadar, nu ne uimește dacă Ioan Gură de Aur vorbește despre Paul ca despre „un suflet de diamant” (Panegirice, 1,8), și continuă spunând: „În același mod în care dând foc la diferite materiale focul se întărește și mai mult…, tot așa cuvântul lui Paul îi câștiga pentru propria cauză pe toți cei cu care intra în relație și cei care luptau împotriva lui, capturați de discursurile sale, deveneau un aliment pentru acest foc spiritual” (ibid., 7,11). Asta explică pentru ce Paul îi definește pe apostoli ca și „colaboratori ai lui Dumnezeu” (1Cor 3,9; 2Cor 6,1), al cărui har acționează cu ei. Un element tipic al adevăratului apostol, scos bine în evidență de sfântul Paul, este un fel de identificare între evanghelie și evanghelizator, ambii destinați pentru aceeași soartă. De fapt, nimeni ca Paul nu a evidențiat că vestirea crucii lui Cristos apare ca „scandal și nebunie” (1Cor 1,23), împotriva căreia mulți reacționează cu neînțelegere și refuz. Asta se întâmpla în acel timp și nu trebuie să uimească faptul că la fel se întâmplă și astăzi. De această soartă, de a apare „scandal și nebunie”, este deci părtaș apostolul și Paul știe asta: aceasta este experiența vieții sale. Corintenilor le scrie, nu fără o undă de ironie: „Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca niște condamnați la moarte, fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi sunteți înțelepți în Cristos; noi suntem slabi, voi sunteți tari; voi vă bucurați de cinste, iar noi, de dispreț. Până în ceasul de acum, suntem flămânzi și însetați, suntem goi și chinuiți și pribegim. Ne trudim, muncind cu mâinile noastre. Când suntem batjocoriți, binecuvântăm; când suntem persecutați, răbdăm; când suntem insultați, răspundem cu blândețe. Am ajuns gunoiul lumii, murdăria tuturor până acum” (1Cor 4,9-13). Este un autoportret al vieții apostolice a sfântului Paul: în toate aceste suferințe prevalează bucuria de a fi purtător al binecuvântării lui Dumnezeu și al harului evangheliei.

De altfel, Paul împărtășește cu filozofia stoică din timpul său ideea unei statornicii tenace în toate dificultățile care-i vin în cale; dar el depășește perspectiva pur umanistă, amintind de componenta iubirii lui Dumnezeu și a lui Cristos: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Pentru tine suntem dați la moarte toată ziua, suntem socotiți ca niște oi de înjunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35-39). Aceasta este certitudinea, bucuria profundă care-l conduce pe apostolul Paul în toate aceste evenimente: nimic nu ne poate despărți de iubirea lui Dumnezeu. Și această iubire este adevărata bogăție a vieții umane.

După cum se vede, sfântul Paul era dăruit evangheliei cu toată existența sa; am putea spune douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru! Și își împlinea slujirea sa cu fidelitate și cu bucurie, „ca să-i câștige măcar pe unii” (1Cor 9,22). Și față de Biserici, deși știa că are un raport de paternitate cu ele (cf. 1Cor 4,15), dacă nu chiar de maternitate (cf. Gal 4,19), era în atitudine de completă slujire, declarând în mod admirabil: „Nu că am fi noi stăpâni peste credința voastră, ci vrem să colaborăm și noi la bucuria voastră” (2Cor 1,24). Aceasta rămâne misiunea tuturor apostolilor lui Cristos în toate timpurile: a fi colaboratori ai bucuriei adevărate.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.09.2008
Publicarea pe acest sit: 10.09.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns