Audienţa generală de miercuri

Despre Conciliul Vatican II
miercuri, 10 octombrie 2012

Iubiți frați și surori,

Suntem în ajunul zilei în care vom celebra cei cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican și începutul Anului Credinței. Cu această cateheză aș vrea să încep să reflectez – cu câteva gânduri scurte – asupra marelui eveniment de Biserică, eveniment care a fost Conciliul, eveniment la care am fost martor direct. El, ca să spunem așa, ne apare ca o mare frescă, pictată în marea sa multiplicitate și varietate de elemente, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Și ca în fața unui mare tablou, a acelui moment de har, continuă și astăzi să-i percepem bogăția extraordinară, să-i redescoperim pasaje, fragmente, bucăți deosebite.

Fericitul Ioan Paul al II-lea, în pragul celui de-al treilea mileniu, a scris: „Simt mai mult ca oricând obligația de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 57). Cred că această imagine este elocventă. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican, la care trebuie să ne întoarcem, eliberându-le de o masă de publicații care adesea în loc să le facă cunoscute le-au ascuns, sunt, și pentru timpul nostru, o busolă care permite navei Bisericii să înainteze în larg, în mijlocul furtunilor sau al valurilor calme și liniștite, pentru a naviga sigură și a ajunge la țintă.

Eu îmi amintesc bine acea perioadă: eram un tânăr profesor de teologie fundamentală la Universitatea din Bonn, și Arhiepiscopul de Köln, cardinalul Frings, a fost pentru mine un punct de referință umană și sacerdotală, cel care m-a dus cu el la Roma ca teolog consultant al său; apoi am fost numit și specialist conciliar. Pentru mine a fost o experiență unică: după toată fervoarea și entuziasmul pregătirii, am putut vedea o Biserică vie – aproape trei mii de Părinți conciliari din toate părțile lumii adunați sub conducerea Succesorului Apostolului Petru – care intră la școala Duhului Sfânt, adevăratul motor al Conciliului. De puține ori în istorie s-a putut, ca atunci, aproape „să se atingă” concret universalitatea Bisericii într-un moment al marii realizări a misiunii sale de a duce Evanghelia în orice timp și până la marginile pământului. În aceste zile, dacă veți revedea imaginile de la deschiderea acestei mari Adunări, prin intermediul televiziunii sau al altor mijloace de comunicare, veți putea percepe și voi bucuria, speranța și încurajarea pe care ne-a dat-o nouă tuturor faptul de a lua parte la acest eveniment de lumină, care se iradiază până astăzi.

În istoria Bisericii, așa cum cred că știți, multe Concilii au precedat Conciliul al II-lea din Vatican. De obicei, aceste mari Adunări ecleziale au fost convocate pentru a defini elemente fundamentale ale credinței, mai ales corectând erori care o puneau în pericol. Să ne gândim la Conciliul din Niceea în 325, pentru a contrasta erezia ariană și a reafirma cu claritate divinitatea lui Isus Fiul Unicul Născut al lui Dumnezeu Tatăl; sau la cel din Efes, din 431, care a definit-o pe Maria ca Născătoare de Dumnezeu; la cel din Calcedon, din 451, care a afirmat unica persoană a lui Cristos în două naturi, natura divină și cea umană. Pentru a veni mai aproape de noi, trebuie să nominalizăm Conciliul din Trento, în secolul al XVI-lea, care a clarificat puncte esențiale ale doctrinei catolice în fața Reformei protestante; sau Vatican I, care a început să reflecteze asupra mai multor tematici, dar a avut timpul să producă numai două documente, unul despre cunoașterea lui Dumnezeu, revelația, credința și raporturile cu rațiunea și celălalt despre primatul Papei și despre infailibilitate, pentru că a fost întrerupt datorită ocupării Romei în septembrie 1870.

Dacă privim la Conciliul al II-lea din Vatican, vedem că în acel moment al drumului Bisericii nu existau erori deosebite de credință care trebuiau corectate sau condamnate, nici nu existau probleme specifice de doctrină sau de disciplină care trebuiau clarificate. Se poate înțelege deci uimirea micului grup de cardinali prezenți în sala capitulară a mănăstirii benedictine la Sfântul Paul din afara Zidurilor, când, la 25 ianuarie 1959, Fericitul Ioan al XXIII-lea a anunțat Sinodul diecezan pentru Roma și Conciliul pentru Biserica universală. Prima problemă care s-a pus în pregătirea acestui mare eveniment a fost tocmai cum să-l înceapă, ce misiune precisă să i se atribuie. Fericitul Ioan al XXIII-lea, în discursul de deschidere, la 11 octombrie în urmă cu cincizeci de ani, a dat o indicație generală: credința trebuia să vorbească într-un mod „reînnoit”, mai incisiv – pentru că lumea se schimba rapid – menținând însă intacte conținuturile perene, fără cedări sau compromisuri. Papa dorea ca Biserica să reflecteze asupra credinței sale, asupra adevărurilor care o călăuzesc. Însă din această serioasă, aprofundată reflecție despre credință trebuia să fie schițat în mod nou raportul dintre Biserică și perioada modernă, dintre creștinism și anumite elemente esențiale ale gândirii moderne, care tinde să se îndepărteze de Dumnezeu, exigența Evangheliei în toată măreția sa și în toată puritatea sa (cf. Discurs adresat Curiei Romane pentru urările de Crăciun, 22 decembrie 2005). Acest lucru îl indică foarte bine Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în omilia de la sfârșitul ultimei sesiuni a Conciliului – la 7 decembrie 1965 – prin cuvinte extraordinar de actuale, atunci când afirmă că, pentru a evalua bine acest eveniment: „trebuie să fie văzut în timpul în care a avut loc. De fapt – spune Papa – a avut loc într-un timp în care, așa cum recunosc toți, oamenii sunt îndreptați mai curând spre împărăția pământului decât spre împărăția cerurilor; un timp, adăugăm, în care uitarea lui Dumnezeu devine obișnuită, aproape că ar sugera-o progresul științific; un timp în care actul fundamental al persoanei umane, făcută mai conștientă despre sine și despre propria libertate, tinde să revendice propria autonomie absolută, depărtându-se de orice lege transcendentă; un timp în care «laicismul» este considerat consecința legitimă a gândirii moderne și norma cea mai înțeleaptă pentru orânduirea temporală a societății… În acest timp s-a celebrat Conciliul nostru spre lauda lui Dumnezeu, în numele lui Cristos, inspirator fiind Duhul Sfânt”. Așa afirma Paul al VI-lea. Și încheia indicând în problema despre Dumnezeu punctul central al Conciliului, acel Dumnezeu, care „există realmente, trăiește, este o persoană, este plin de grijă, este infinit de bun; mai mult, nu numai bun în sine, ci bun în mod imens și pentru noi, este Creatorul nostru, adevărul nostru, fericirea noastră, până acolo încât omul, atunci când se străduiește să-și fixeze mintea și inima în Dumnezeu în contemplație, săvârșește actul cel mai înalt și cel mai deplin al sufletului său, actul care și astăzi poate și trebuie să fie apogeul nenumăratelor domenii ale activității umane, de la care ele primesc demnitatea lor” (AAS 58 [1966], 52-53).

Noi vedem că timpul în care trăim continuă să fie marcat de o uitare și surzenie față de Dumnezeu. Mă gândesc, așa dar, că trebuie să învățăm lecția cea mai simplă și cea mai fundamentală a Conciliului, adică faptul că creștinismul în esența sa consistă în credința în Dumnezeu, care este Iubire trinitară, și în întâlnirea, personală și comunitară, cu Cristos care orientează și călăuzește viața: tot restul rezultă din asta. Lucrul important astăzi, exact cum era în dorința Părinților conciliari, este ca să se vadă – din nou, cu claritate – că Dumnezeu este prezent, se interesează de noi, ne răspunde. Și că, în schimb, atunci când lipsește credința în Dumnezeu, se prăbușește ceea ce este esențial, pentru că omul își pierde demnitatea profundă și ceea ce face mare omenitatea sa, împotriva oricărui reducționism. Conciliul ne amintește că Biserica, în toate componentele sale, are misiunea, mandatul de a transmite cuvântul iubirii lui Dumnezeu care mântuiește, pentru ca să fie ascultată și primită acea chemare divină care conține în sine fericirea noastră veșnică.

Privind în această lumină la bogăția conținută în documentele Conciliului al II-lea din Vatican, aș vrea să nominalizeze numai cele patru Constituții, aproape cele patru puncte cardinale ale busolei capabile să ne orienteze. Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium ne arată că în Biserică la început există adorația, există Dumnezeu, există centralitatea misterului prezenței lui Cristos. Și Biserica, trup al lui Cristos și popor peregrin în timp, are ca misiune fundamentală aceea de a-l glorifica pe Dumnezeu, așa cum exprimă Constituția dogmatică Lumen gentium. Al treilea document pe care aș vrea să-l citez este Constituția despre Revelația divină Dei Verbum: Cuvântul viu al lui Dumnezeu convoacă Biserică și-i dă viață de-a lungul întregului său drum în istorie. Și modul în care Biserica duce lumii întregi lumina pe care a primit-o de la Dumnezeu pentru ca să fie glorificat, este tema de fond a Constituției pastorale Gaudium et spes.

Conciliul al II-lea din Vatican este pentru noi un apel puternic de a redescoperi în fiecare zi frumusețea credinței noastre, de a o cunoaște în mod profund pentru un raport mai intens cu Domnul, de a trăi până la capăt vocația noastră creștină. Fecioara Maria, Mama lui Cristos și a întregii Biserici, să ne ajute să realizăm și să ducem la împlinire ceea ce Părinții conciliari, însuflețiți de Duhul Sfânt, păstrau în inimă: dorința ca toți să poată cunoaște Evanghelia și să-l întâlnească pe Domnul Isus drept cale, adevăr și viață. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.10.2012
Publicarea pe acest sit: 11.10.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns