Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 21.
Mama speranței
miercuri, 10 mai 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheză despre speranța creștină, astăzi privim la Maria, Mama speranței. Maria a trecut prin mai multe nopți în drumul său de mamă. Încă de la prima apariție în istoria evangheliilor, figura sa iese în relief ca și cum ar fi personajul unei drame. Nu era simplu să răspundă cu un „da” la invitația îngerului: și totuși ea, femeie încă în floarea tinereții, răspunde cu curaj, cu toate că nu știa nimic despre destinul care o aștepta. Maria în acea clipă ne apare ca una din atâtea mame din lumea noastră, curajoase până la extrem când este vorba de a primi în sânul propriu istoria unui om nou care se naște.

Acel „da” este primul pas dintr-o lungă listă de ascultări – lungă listă de ascultări! – care vor însoți itinerarul său de mamă. Astfel Maria apare în evanghelii ca o femeie tăcută, care adesea nu înțelege tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, dar care meditează fiecare cuvânt și fiecare eveniment în inima sa.

În această dispoziție există un detaliu foarte frumos al psihologiei Mariei: nu este o femeie care se deprimă în fața incertitudinilor vieții, în special când nimic nu pare să meargă în direcția corectă. Nu este nici o femeie care protestează cu violență, care ocărăște împotriva destinului vieții care ne revelează adesea o față ostilă. În schimb este o femeie care ascultă: nu uitați că există mereu un mare raport între speranță și ascultare, iar Maria este o femeie care ascultă. Maria primește existența așa cum ea ni se încredințează nouă, cu zilele sale fericite, dar și cu tragediile sale pe care n-am fi voit să le întâlnim niciodată. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul său este pironit pe lemnul crucii.

Până în acea zi, Maria aproape că a dispărut din istoria evangheliilor: scriitorii sacri lasă să se înțeleagă această lentă eclipsare a prezenței sale, rămânerea sa mută în fața misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Însă Maria reapare chiar în momentul crucial: când bună parte dintre prieteni s-au evaporat din cauza fricii. Mamele nu trădează, și în acea clipă, la picioarele crucii, niciunul dintre noi nu poate spune care a fost pătimirea mai crudă: dacă aceea a unui om nevinovat care moare pe lemnul crucii, sau agonia unei mame care însoțește ultimele clipe ale vieții fiului său. Evangheliile sunt laconice, și extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezența Mamei: ea „stătea” (In 19,25), ea stătea. Nu spun nimic despre reacția sa: dacă plângea, dacă nu plângea… nimic; nici măcar o trăsătură de pensulă pentru a descrie durerea sa: cu privire la aceste detalii avea să se concentreze după aceea imaginația poeților și pictorilor dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei și a literaturii. Însă evangheliile spun numai: ea „stătea”. Stătea acolo, în cel mai urât moment, în cel mai crud moment, și suferea cu fiul. „Stătea”.

Maria „stătea”, pur și simplu era acolo. Iat-o din nou, tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul cărunt datorită trecerii anilor, iarăși în confruntare cu un Dumnezeu pe care trebuie doar să-l îmbrățișeze, și cu o viață care a ajuns în pragul întunericului cel mai dens. Maria „stătea” în întunericul cel mai dens, dar „stătea”. Nu a plecat. Maria este acolo, prezentă cu fidelitate, de fiecare dată când trebuie să țină o lumânare aprinsă într-un loc de negură și de ceață. Ea nici nu cunoaște destinul de înviere pe care Fiul său îl deschidea în acea clipă pentru noi toți oamenii: este acolo din fidelitate față de planul lui Dumnezeu a cărui slujitoare s-a proclamat în prima zi a chemării sale, dar și din cauza instinctului său de mamă care pur și simplu suferă, ori de câte ori există un fiu care trece printr-o pătimire. Suferințele mamelor: noi toți am cunoscut femei puternice, care au înfruntat atâtea suferințe ale copiilor!

O vom regăsi în prima zi a Bisericii, pe ea, mamă a speranței, în mijlocul acelei comunități de discipoli așa de fragile: unul renegase, mulți fugiseră, tuturor le-a fost frică (cf. Fap 1,14). Dar ea pur și simplu stătea acolo, în cel mai normal dintre moduri, ca și cum ar fi un lucru complet natural: în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar și de temerile primilor pași pe care trebuia să-i facă în lume.

Pentru aceasta noi toți o iubim ca Mamă. Nu suntem orfani: avem o Mamă în cer, care este Sfânta Mamă a lui Dumnezeu. Pentru că ne învață virtutea așteptării, chiar și atunci când totul apare lipsit de sens: ea mereu încrezătoare în misterul lui Dumnezeu, chiar și atunci când El pare să se eclipseze din vina răului din lume. Fie ca în momentele de dificultate, Maria, Mama pe care Isus ne-a dăruit-o nouă tuturor, să poată susține mereu pașii noștri, să poată spune mereu inimii noastre: „Ridică-te! Privește înainte, privește orizontul”, pentru că ea este Mama speranței. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 10.05.2017
Publicarea pe acest sit: 10.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed