Audienţa generală de miercuri

Succesiunea apostolică
miercuri, 10 mai 2006

Dragi frați și surori,

În ultimele două audiențe am meditat ce înseamnă tradiția în Biserică și am văzut că ea este prezența permanentă a cuvântului și a vieții lui Isus în mijlocul poporului său. Dar cuvântul, pentru a fi prezent, are nevoie de o persoană, de un martor. Astfel ia naștere această reciprocitate: pe de o parte, cuvântul are nevoie de persoană, dar, pe de altă parte, persoana, martorul, este legat de cuvântul care-i este încredințat, nu este o invenție de-a lui. Această reciprocitate între conținut – cuvântul lui Dumnezeu, viața Domnului – și persoana care îl mărturisește este structura caracteristică a Bisericii, și azi vrem să medităm asupra acestui aspect personal al Bisericii.

Domnul și-a început activitatea alegând, așa cum am văzut, cei doisprezece apostoli, în care era reprezentat viitorul popor al lui Dumnezeu. Credincioși misiunii primite de la Domnul, apostolii, după Înălțarea Domnului, refac numărul de doisprezece cu alegerea lui Matia în locul lui Iuda (cf. Fap 1,15-26), așadar, îi asociază în mod progresiv pe alții pentru a le continua misiunea. Însuși Cel Înviat îl cheamă pe Paul (cf. Gal 1,1), dar Paul, deși chemat de Domnul să fie apostol, confruntă evanghelia sa cu evanghelia celor doisprezece (cf. Gal 1,18), se preocupă să transmită ceea ce a primit (cf. 1Cor 11,23; 15,3-4) și, în împlinirea datoriilor misionare este asociat apostolilor, împreună cu alții, de exemplu cu Barnaba (cf. Gal 2,9). Așa cum la începutul condiției de apostol există o chemare și o trimitere din partea Celui Înviat, tot astfel, următoarele chemări și trimiteri vor avea loc prin puterea Duhului Sfânt, ca o lucrare a celui care deja este constituit în ministerul apostolic. Aceasta este calea pe care va continua un astfel de minister care, începând cu cea de-a doua generație, se va chema episcopat, „episcopé„.

Poate că ar fi util să explicăm pe scurt ce înseamnă termenul „episcop”. În greacă se traduce cu „epíscopos„. Acest cuvânt îl desemnează pe cineva care privește de sus, cineva care privește cu inima. Astfel, însuși sfântul Petru, în prima sa scrisoare, îl numește pe Domnul Isus „păstor și păzitor al sufletelor voastre” (2,25). După acest model lăsat nouă de Domnul, care este primul episcop, păzitor și păstor al sufletelor, succesorii apostolilor, s-au numit episcopi „epíscopoi„. Lor le este încredințată misiunea de a fi „episcopé„. Această misiune precisă a episcopului se va dezvolta în mod progresiv, ținând cont de începuturi, până să ajungă la forma – atestată clar deja la Ignațiu din Antiohia la începutul secolului al II-lea (cf Ad Magnesios, 6,1: PG 5,668) – de triplul oficiu de episcop, preot și diacon. Este o dezvoltare condusă de Duhul lui Dumnezeu, care asistă Biserica pentru a putea discerne formele autentice ale succesiunii apostolice, mereu mai bine definite într-o multitudine de experiențe și forme carismatice și ministeriale, prezente în comunitatea primilor creștini.

Astfel, succesiunea în ministerul episcopal se prezintă ca o continuare a ministerului apostolic, garanție a perseverenței în tradiția apostolică, cuvânt și viață, pe care ne-a încredințat-o Domnul. Legătura între colegiul episcopilor și comunitatea originară a apostolilor este înțeleasă înainte de toate pe linie de continuitate istorică. Așa cum am văzut, celor doisprezece li s-a alăturat mai întâi Matia, apoi Paul, apoi Barnaba, apoi alții, până la formarea, în cea de-a doua și în cea de-a treia generație, ministerul episcopal. Așadar, continuitatea se exprimă în această succesiune istorică. Și tocmai în continuitatea succesiunii stă garanția perseverării, în comunitatea eclezială, a colegiului apostolic adunat de Cristos în jurul lui. Dar această continuitate pe care o vedem prima dată în continuitatea istorică a miniștrilor, trebuie înțeleasă și în sens spiritual, pentru că succesiunea apostolică a ministrului este considerată ca loc privilegiat al acțiunii și al transmiterii Duhului Sfânt. Un ecou clar al acestor convingeri îl găsim, de exemplu, în următorul text al Sfântului Irineu de Lyon (în a doua jumătate a secolului al II-lea): „Tradiția apostolilor arată pe deplin cât de mult lumea se manifestă în fiecare Biserică tuturor celor care vor să vadă adevărul, și putem enumera episcopii stabiliți de apostoli în Biserici și urmașii lor până la noi… (Apostolii) au voit de fapt să fie cu totul perfecți și incontestabili cei pe care-i lăsau ca succesori, transmițându-le propria misiune și învățătură. Dacă ei vor fi înțeles corect, vor fi avut un mare câștig; dacă însă vor fi dat greș, ar fi avut o mare pagubă”. (Adversus haereses, III, 3,1: PG 7,848).

Irineu, indicând aici această succesiune apostolică drept garanție a perseverării în cuvântul Domnului, se concentrează asupra acelei Biserici „mărețe și străvechi, cunoscută de toți” care a fost „fondată și constituită la Roma de glorioșii apostoli Petru și Paul”, arătând tradiția credinței, care în ea ajunge de la apostoli până la noi prin succesiunea episcopală. Astfel, pentru Irineu și pentru Biserica Universală, succesiunea episcopală a Bisericii din Roma devine semnul, criteriul și garanția transmiterii neîntrerupte a credinței apostolice: „Către această Biserică, datorită principialității sale speciale (propter potiorem principalitatem), trebuie să se îndrepte orice Biserică, înțelegând prin asta credincioșii răspândiți pretutindeni, deoarece în ea tradiția apostolilor a rămas nealterată…” (Adversus haereses, III, 3,2: PG 7,848). Succesiunea apostolică – verificată pe baza comuniunii cu cea a Bisericii de la Roma – este, așadar, criteriul permanenței unicei Biserici în tradiția comună a credinței apostolice, care prin acest canal a putut ajunge până la noi de la începuturi: „Cu această ordine și cu această succesiune a ajuns până la noi tradiția care există în Biserică, plecând de la apostoli și predicarea adevărului. Aceasta este proba cea mai completă a faptului că una și aceeași este credința vivificantă a apostolilor, care a fost păstrată și transmisă în adevăr” (ib., III, 3,3: PG 7,851).

După aceste mărturii ale Bisericii primare, apostolicitatea comuniunii ecleziale consistă în fidelitatea față de învățătura și practica apostolilor, prin care este asigurată legătura istorică și spirituală a Bisericii cu Cristos. Succesiunea apostolică a ministerului episcopal este calea care garantează credința transmisă de mărturia apostolică. Ceea ce reprezintă apostolii în raportul dintre Domnul Isus și Biserica primară reprezintă în mod analog succesiunea ministerială în raportul dintre Biserica primară și Biserica actuală. Nu este vorba de o simplă înlănțuire materială; e mai degrabă instrumentul istoric de care se servește Duhul Sfânt pentru a-l face prezent pe Domnul Isus, capul poporului său, prin care cei aleși sunt sfințiți la ministerul sacerdotal prin impunerea mâinilor și rugăciunea episcopilor. Prin succesiunea apostolică, Cristos este cel care-i sfințește: în cuvântul apostolilor și a succesorilor lor, el e cel care ne vorbește; prin mâinile lor el însuși acționează în sacramente; în privirea lor este privirea lui care ne învăluie și ne face să ne simțim iubiți, primiți în inima lui Dumnezeu. Și azi, ca și la început, Cristos însuși este adevăratul păstor și păzitor al sufletelor noastre, pe care îl urmăm cu mare încredere, recunoștință și bucurie.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian Văcaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 10.05.2006
Publicarea pe acest sit: 10.05.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns