Audienţa generală de miercuri

Familia – 18. Familia și boala
miercuri, 10 iunie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre familie și în această cateheză aș vrea să ating un aspect foarte obișnuit în viața familiilor noastre, cel al bolii. Este o experiență a fragilității noastre, care trăim cei mai mulți în familie, încă de copii și apoi mai ales ca bătrâni, când vin slăbiciunile. În cadrul legăturilor familiale, boala persoanelor pe care le iubim este îndurată cu un „mai mult” de suferință și de angoasă. Iubirea este cea care ne face să simți acest „mai mult”. De atâtea ori pentru un tată și o mamă este mai greu să suporte durerea unui fiu, al unei fiice decât durerea proprie. Familia, putem spune, a fost din totdeauna „spitalul” cel mai apropiat. Și astăzi, în atâtea părți ale lumii, spitalul este un privilegiu pentru puțini și adesea este departe. Mama, tata, frații, surorile, bunicele sunt cei care garantează îngrijirile și ajută la vindecare.

În Evanghelii, multe pagini relatează întâlnirile lui Isus cu bolnavii și angajarea sa de a-i vindeca. El se prezintă public ca unul care luptă împotriva bolii și care a venit pentru a vindeca omul de orice rău: răul spiritului și răul trupului. Este cu adevărat înduioșătoare scena evanghelică tocmai amintită din Evanghelia lui Marcu. Spune așa: „Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toți bolnavii și posedații de diavol” (1,32). Dacă mă gândesc la marile orașe contemporane, mă întreb unde sunt porțile în fața cărora să fie aduși bolnavii sperând să fie vindecați! Isus nu s-a dat înapoi niciodată de la îngrijirea lor. Niciodată nu a trecut mai departe, niciodată nu și-a întors fața în altă parte. Și atunci când un tată sau o mamă, sau chiar pur și simplu persoane prietene îi aduceau în față un bolnav pentru ca să îl atingă și să îl vindece, nu amâna; vindecarea venea înainte de lege, chiar și de legea așa de sacră cum era odihna de sâmbătă (cf. Mc 3,1-6). Învățătorii legii îi reproșau lui Isus pentru că vindeca în zi de sâmbătă, făcea bine în zi de sâmbătă. Însă iubirea lui Isus era să dea sănătatea, să facă binele: și acest lucru este mereu pe primul loc!

Isus îi trimite pe discipoli să îndeplinească aceeași lucrare a Sa și le dă puterea de a vindeca, adică de a se apropia de bolnavi și de a se îngriji de ei până la capăt (cf. Mt 10,1). Trebuie să ținem bine minte ceea ce le-a spus discipolilor în episodul orbului din naștere (In 9,1-5). Discipolii – cu orbul în fața lor! – discutau despre cine a păcătuit pentru că s-a născut orb, el sau părinții lui, pentru a provoca orbirea sa. Domnul a spus clar: nici el, nici părinții săi; este așa pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Și l-a vindecat. Iată gloria lui Dumnezeu! Iată misiunea Bisericii! A-i ajuta pe bolnavi, a nu se pierde în bârfe, a ajuta mereu, a consola, a alina, a fi aproape de bolnavi; aceasta este misiunea.

Biserica invită la rugăciunea continuă pentru cei dragi loviți de durere. Rugăciunea pentru bolnavi nu trebuie să lipsească niciodată. Ba chiar trebuie să ne rugăm mai mult, fie personal fie în comunitate. Să ne gândim la episodul evanghelic al femeii canaaneene (cf. Mt 15,21-28). Este o femeie păgână, nu este din poporul lui Israel, ci o păgână care îl imploră pe Isus să îi vindece fiica. Isus, pentru a pune la încercare credința sa, mai întâi răspunde dur: „Nu pot, trebuie să mă gândesc mai întâi la oile lui Israel”. Femeia nu renunță – o mamă, când cere ajutor pentru creatura sa, nu cedează niciodată; toți știm că mamele luptă pentru copii – și răspunde: „Și cățeilor, atunci când stăpânii s-au săturat, se dă ceva!”, ca și cum ar spune: „Cel puțin tratează-mă ca pe o cățelușă!” Atunci Isus îi spune: „Femeie, mare este credința ta! Să fie cum vrei tu!” (v. 28).

În fața bolii, apar dificultăți și în familie din cauza slăbiciunii umane. Însă, în general, timpul bolii face să crească forța legăturilor familiale. Și mă gândesc cât de important este a-i educa pe copii încă de mici la solidaritate în timpul bolii. O educație care ține la adăpost de la sensibilitatea față de boala umană usucă inima. Și face în așa fel încât copiii să fie „anesteziați” față de suferința celuilalt, incapabili să se confrunte cu suferința și să trăiască experiența limitei. De câte ori vedem ajungând la muncă un bărbat, o femeie cu fața obosită, cu o atitudine obosită și când este întrebat „Ce se întâmplă?”, răspunde: „Am dormit numai două ore pentru că acasă facem cu rândul pentru a fi aproape de băiețel, de fetiță, de bolnav, de bunicul, de bunica”. Și ziua continuă cu munca. Aceste lucruri sunt eroice, sunt eroismul familiilor! Aceste eroisme ascunse care se fac cu duioșie și cu curaj când în casă este cineva bolnav.

Slăbiciunea și suferința afectelor noastre cele mai dragi și mai sacre pot să fie, pentru copiii noștri și nepoții noștri, o școală de viață – este important a-i educa pe copii, pe nepoți să înțeleagă această apropiere în boală în familie – și devin astfel atunci când momentele bolii sunt însoțite de rugăciunea și de apropierea afectuoasă și grijulie a rudelor. Comunitatea creștină știe bine că familia, în încercarea bolii, nu trebuie lăsată singură. Și trebuie să spunem mulțumesc Domnului pentru acele frumoase experiențe de fraternitate eclezială care ajută familiile să treacă prin momentul dificil al durerii și al suferinței. Această apropiere creștină, de la familie la familie, este o adevărată comoară pentru parohie; o comoară de înțelepciune, care ajută familiile în momentele dificile și le face să înțeleagă Împărăția lui Dumnezeu mai bine decât atâtea discursuri! Sunt mângâierile lui Dumnezeu!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.06.2015
Publicarea pe acest sit: 10.06.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns