Audienţa generală de miercuri

Sfânta Hildegarda de Bingen (I)
miercuri, 1 septembrie 2010

Iubiți frați și surori,

În anul 1988, cu ocazia Anului Marian, venerabilul Ioan Paul al II-lea a scris o scrisoarea apostolică intitulată Mulieris dignitatem, tratând despre rolul prețios pe care femeile l-au desfășurat și-l desfășoară în viața Bisericii. „Biserica – se citește în document – mulțumește pentru toate manifestările geniului feminin apărute în decursul istoriei, în mijlocul tuturor popoarelor și al tuturor națiunilor; mulțumește pentru toate carismele pe care Duhul Sfânt le dăruiește femeilor în istoria poporului lui Dumnezeu, pentru toate victoriile pe care ea le datorează credinței, speranței și carității lor; mulțumește pentru toate roadele de sfințenie feminină” (nr. 31).

Și în acele secole ale istoriei pe care noi în mod obișnuit le numim Evul Mediu, diferite figuri feminine se remarcă prin sfințenia vieții și bogăția învățăturii. Astăzi aș vrea să încep să vă prezint una din ele: sfânta Hildegarda de Binden, care a trăit în Germania în secolul al XII-lea. S-a născut în 1098 în Renania, probabil la Bermersheim, lângă Alzey, și a murit în 1179, la vârsta de 81 de ani, în pofida fragilității permanente a sănătății sale. Hildegarda aparține unei familii nobile și numeroase și, încă de la naștere, a fost dăruită de părinții ei în slujba lui Dumnezeu. La opt ani a fost oferită pentru starea călugărească (după Regula sfântului Benedict, cap. 59), și, pentru a primi o formare umană și creștină adecvată, a fost încredințată îngrijirii văduvei consacrate Uda de Göllheim și apoi a lui Iudita de Spanheim, care se retrăsese în clauzură la mănăstirea benedictină „Sfântul Disibod”. S-a format o mică mănăstire feminină de clauzură, care urma Regula sfântului Benedict. Hildegarda a primit vălul de la episcopul Otto de Bamberg și, în 1136, la moartea maicii Iudita, devenită maestră (stareță) a comunității, surorile au chemat-o ca să-i urmeze maicii Iudita. A desfășurat această misiune folosind capacitățile sale de femeie cultă, înaltă din punct de vedere spiritual și capabilă să înfrunte cu competență aspectele de organizare a vieții de clauzură. Câțiva ani după aceea, și din cauza numărului crescând de tinere femei care băteau la porțile mănăstirii, Hildegarda s-a separat de mănăstirea impunătoare masculină „Sfântul Disibor” cu comunitatea la Bingen, având ca patron pe „Sfântul Rupert”, unde a petrecut restul vieții. Stilul cu care exercita slujirea autorității este exemplar pentru orice comunitate călugărească: ea trezea o sfânta emulație în practicarea binelui, așa încât, cum reiese din mărturiile timpului, maica și fiicele se întreceau în a se stima și în a se sluji reciproc.

Deja în anii în care era maestră a mănăstirii „Sfântul Disibodo”, Hildegarda începuse să dicteze viziunile mistice, pe care le primea de mult timp, consilierului său spiritual, călugărul Volmar, și secretarea sale, o soră pe care o îndrăgea foarte mult, Richardis de Strade. Așa cum se întâmplă mereu în viața adevăraților mistici, și Hildegarda a voit să se supună autorității persoanelor înțelepte pentru a discerne originea viziunilor sale, temându-se că ele erau rod al iluziilor și că nu veneau de la Dumnezeu. De aceea s-a adresat persoanei care în timpurile sale se bucura de cea mai mare stimă în Biserică: sfântul Bernard de Clairvaux, despre care am vorbit deja în câteva cateheze. Acesta a liniștit-o și a încurajat-o pe Hildegarda. Însă în anul 1147 ea a primit o altă aprobare foarte importantă. Papa Eugen al III-lea, care prezida un sinod la Trier, a citit un text dictat de Hildegarda, prezentat lui de arhiepiscopul Heinrich de Mainz. Papa a autorizat-o pe mistică să scrie viziunile sale și să vorbească în public. Din acel moment prestigiul spiritual al Hildegardei a crescut tot mai mult, așa încât contemporanii i-au atribuit titlul de „profetesă teutonică”. Dragi prieteni, acesta este sigiliul unei experiențe autentice a Duhului Sfânt, izvorul oricărei carisme: persoana depozitară de daruri supranaturale nu se mândrește niciodată cu ele, nu le arată în mod ostentativ și, mai ales, arată ascultare totală față de autoritatea eclezială. De fapt, orice dar împărțit de Duhul Sfânt este destinat spre edificarea Bisericii, iar Biserica, prin Păstorii ei, îi recunoaște autenticitatea.

Voi mai vorbi o dată miercurea viitoare despre această mare femeie „profetesă”, care vorbește cu mare actualitate și astăzi nouă, cu capacitatea ei curajoasă de a discerne semnele timpurilor, cu iubirea ei față de creație, medicina ei, poezia ei, care astăzi este reconstruită, iubirea ei față de Cristos și față de Biserica sa, suferindă și în acel timp, rănită și în acel timp de păcatele preoților și laicilor, și cu atât mai iubită ca trup al lui Cristos. Așa ne vorbește sfânta Hildegarda; vom vorbi iarăși despre ea miercurea viitoare. Mulțumesc pentru atenția voastră.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.09.2010
Publicarea pe acest sit: 05.09.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns