Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
„Conciliul” din Ierusalim și incidentul din Antiohia
miercuri, 1 octombrie 2008

Iubiți frați și surori,

Respectul și venerația pe care Paul a cultivat-o mereu față de cei doisprezece nu dispar atunci când el cu franchețe apără adevărul evangheliei, care nu este altceva decât Isus Cristos, Domnul. Vrem să ne oprim astăzi asupra a două episoade care demonstrează venerația și, în același timp, libertatea cu care apostolul se adresează lui Chefa și celorlalți apostoli: așa-numitul „Conciliu” din Ierusalim și incidentul de la Antiohia Siriei, prezentate în Scrisoarea către Galateni (cf. 2,1-10; 2,11-14).

Orice Conciliu și Sinod al Bisericii este „eveniment al Duhului” și aduce în desfășurarea sa instanțele întregului popor al lui Dumnezeu: au experimentat asta personal cei care au avut darul de a participa la Conciliul al II-lea din Vatican. Pentru aceasta sfântul Luca, informându-ne despre primul Conciliu al Bisericii, desfășurat la Ierusalim, introduce astfel scrisoarea pe care apostolii au trimis-o în circumstanța aceea comunităților creștine din diaspora: „Duhul Sfânt și noi am hotărât…” (Fap 15,28). Duhul, care lucrează în toată Biserica, îi conduce de mână pe apostoli în parcurgerea de drumuri noi pentru a realiza proiectele sale: el este artizanul principal al edificării Bisericii.

Și totuși adunarea din Ierusalim s-a desfășurat într-un moment de mare tensiune în interiorul comunității de la începuturi. Era vorba de a răspunde la întrebarea dacă trebuia să se ceară păgânilor care aderau la Isus Cristos, Domnul, circumcizia sau dacă era permis să fie lăsați liberi de Legea mozaică, adică de respectarea normelor necesare pentru a fi oameni drepți, împlinitori ai Legii, și mai ales liberi de normele referitoare la purificările cultuale, la mâncărurile curate și necurate și la sâmbătă. Despre adunarea din Ierusalim vorbește și sfântul Paul în Gal 2,1-10: după paisprezece ani de la întâlnirea cu Cel Înviat la Damasc – suntem în a doua jumătate a anilor 40 d.C. – Paul pleacă împreună cu Barnaba din Antiohia Siriei și este însoțit de Tit, colaboratorul său fidel care, deși era de origine greacă, nu a fost constrâns să fie circumcis pentru a intra în Biserică. Cu această ocazie Paul le expune celor doisprezece, definiți ca persoanele cele mai renumite, evanghelia libertății de Lege (cf. Gal 2,6). În lumina întâlnirii cu Cristos înviat, el a înțeles că în momentul trecerii la evanghelia lui Isus Cristos păgânilor nu le mai erau necesare circumcizia, regulile despre mâncare, despre sâmbătă, ca semne distinctive ale dreptății: Cristos este dreptatea noastră și „drept” este tot ceea ce este conform cu el. Nu sunt necesare alte semne distinctive pentru a fi drepți. În Scrisoarea către Galateni prezintă, în puține afirmații, desfășurarea adunării: cu entuziasm amintește că evanghelia libertății de Lege a fost aprobată de Iacob, Chefa și Ioan, „coloanele”, care i-au oferit lui și lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii ecleziale în Cristos (cf. Gal 2,9). Dacă, așa cum am spus, Conciliul din Ierusalim exprimă pentru Luca acțiunea Duhului Sfânt, pentru Paul reprezintă recunoașterea decisivă a libertății împărtășite între toți cei care au participat acolo: o libertate de obligațiile care provin din circumcizie și din Lege; acea libertate pentru care „Cristos ne-a eliberat pentru ca să rămânem liberi” și să nu lăsăm să ni se mai impună jugul sclaviei (cf. Gal 5,1). Cele două modalități cu care Paul și Luca descriu adunarea din Ierusalim sunt unite de acțiunea eliberatoare a Duhului, deoarece „unde este Duhul Domnului acolo este libertate”, va spune el în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 3,17).

Totuși, așa cum apare foarte clar în scrisorile sfântului Paul, libertatea creștină nu se identifică niciodată cu libertinajul sau cu voința de a face ceea ce se vrea; ea se realizează în conformitate cu Cristos și de aceea în autentica slujire față de frați, mai ales, față de cei mai nevoiași. Pentru aceasta, darea de seamă a lui Paul cu privire la adunare se încheie cu amintirea recomandării pe care i-au adresat-o apostolii: „Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am și străduit să fac” (Gal 2,10). Orice Conciliu se naște din Biserică și se întoarce la Biserică: cu acea ocazie revine la Biserică cu atenție față de cei săraci care, din diferite adnotări ale lui Paul în scrisorile sale, sunt înainte de toate cei din Biserica din Ierusalim. În preocuparea față de cei săraci, atestată îndeosebi în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 8-9) și în partea conclusivă a Scrisorii către Romani (cf. Rom 15), Paul demonstrează fidelitatea sa față de deciziile formate în timpul adunării.

Probabil că nu mai suntem în stare să înțelegem pe deplin semnificația pe care Paul și comunitățile sale au atribuit-o colectei pentru săracii din Ierusalim. A fost vorba de o inițiativă complet nouă în panorama activităților religioase: nu a fost obligatorie, ci liberă și spontană; au luat parte la ea toate Bisericile întemeiate de Paul spre Occident. Colecta exprima datoria comunităților sale față de Biserica mamă din Palestina, de la care au primit darul indescriptibil al evangheliei. Așa de mare este valoarea pe care Paul o atribuie acestui gest de împărtășire încât rar o numește simplu „colectă”: pentru el ea este mai degrabă „slujire”, „binecuvântare”, „iubire”, „har”, ba chiar „liturgie” (2Cor 9). În mod deosebit surprinde acest ultim termen, care conferă colectei în bani și o valoare cultuală: pe de o parte ea este un gest liturgic sau „slujire”, oferită lui Dumnezeu de orice comunitate, pe de altă parte este acțiune de iubire făcută în favoarea poporului. Iubirea față de cei săraci și liturgia divină merg împreună, iubirea față de săraci este liturgie. Cele două orizonturi sunt prezente în orice liturgie celebrată și trăită în Biserică, care prin natura sa se opune separării între cult și viață, între credință și fapte, între rugăciune și caritatea față de frați. Astfel, Conciliul din Ierusalim se naște pentru a rezolva chestiunea modului de a se comporta cu păgânii care ajungeau la credință, alegând pentru libertatea de circumcizie și de preceptele impuse de Lege și se rezolvă în instanța eclezială și pastorală care pune în centru credința în Cristos Isus și iubirea față de săracii din Ierusalim și din toată Biserica.

Al doilea episod este cunoscutul incident din Antiohia, în Siria, care atestă libertatea interioară de care se bucura Paul: cum trebuie să se comporte cu ocazia comuniunii de masă între credincioși de origine iudaică și cei de matrice păgână? Aici iese în evidență celălalt epicentru al respectării Legii mozaice: distincția între mâncăruri curate și necurate, care îi diviza profund pe evreii zeloși de păgâni. Inițial, Chefa, Petru, stătea la masă și cu unii și cu alții; însă, sosind câțiva creștini legați de Iacob, „fratele Domnului” (Gal 1,19), Petru a început să evite contactele la masă cu păgânii, pentru a nu-i scandaliza pe cei care continuau să respecte legile de puritate alimentară; și alegerea a fost împărtășită de Barnaba. Această alegere îi diviza profund pe creștinii veniți din circumcizie și creștinii veniți din păgânism. Acest comportament, care amenința realmente unitatea și libertatea Bisericii, a trezit reacțiile aprinse ale lui Paul, care a ajuns să-l acuze pe Petru și pe ceilalți de ipocrizie: „Dacă tu, care ești iudeu, te porți ca un păgân și nu trăiești ca un iudeu, cum îi poți constrânge pe păgâni să trăiască asemenea păgânilor?” (Gal 2,14). În realitate, erau diferite preocupările lui Paul, pe de o parte, și ale lui Petru și Barnaba, pe de altă parte: pentru aceștia din urmă separarea de păgâni reprezenta o modalitate pentru a-i ocroti și pentru a nu-i scandaliza pe credincioșii proveniți din iudaism; în schimb, pentru Paul constituia un pericol de înțelegere greșită a mântuirii universale în Cristos oferită atât păgânilor cât și iudeilor. Dacă justificarea se realizează numai în virtutea credinței în Cristos, a conformității cu el, fără nici o faptă a Legii, ce sens are să se mai respecte puritățile alimentare cu ocazia împărtășirii mesei? Foarte probabil erau diferite perspectivele lui Petru și a lui Paul: pentru primul să nu-i piardă pe iudeii care au aderat la evanghelie, pentru al doilea să nu diminueze valoarea mântuitoare a morții lui Cristos pentru toți credincioșii.

Este straniu, dar scriind creștinilor din Roma, câțiva ani după aceea (pe la jumătatea anilor 50 d.C.), însuși Paul se va afla în fața unei situații asemănătoare și va cere celor puternici să nu mănânce mâncare necurată pentru a nu-i pierde sau pentru a nu-i scandaliza pe cei slabi: „Este mai bine să nu mănânci carne, să nu bei vin și să eviți orice lucru pentru care fratele tău se scandalizează” (Rom 14,21). Incidentul din Antiohia s-a dovedit astfel o lecție atât pentru Petru cât și pentru Paul. Numai dialogul sincer, deschis la adevărul evangheliei, a putut să orienteze drumul Bisericii: „Căci împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Este o lecție pe care trebuie s-o învățăm și noi: cu carismele diferite încredințate lui Petru și lui Paul, să ne lăsăm toți conduși de Duhul, căutând să trăim în libertatea care își are orientarea sa în credința în Cristos și se concretizează în slujirea fraților. Esențial este să fim tot mai conformi cu Cristos. Așa devenim realmente liberi, așa se exprimă în noi nucleul cel mai profund al Legii: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Să-l rugăm pe Domnul care să ne învețe să împărtășim sentimentele sale, pentru a învăța de la el adevărata libertate și iubirea evanghelică ce îmbrățișează orice ființă umană.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.10.2008
Publicarea pe acest sit: 01.10.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns