Audienţa generală de miercuri

21. Rugăciunea umilă obține milostivire (cf. Lc 18,9-14)
miercuri, 1 iunie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Miercurea trecută am ascultat parabola judecătorului și a văduvei, despre necesitatea de a ne ruga cu perseverență. Astăzi, cu o altă parabolă, Isus vrea să ne învețe care este atitudinea corectă pentru a ne ruga și a invoca milostivirea Tatălui; cum trebuie să ne rugăm; atitudinea corectă pentru a ne ruga. Este parabola fariseului și a vameșului (cf. Lc 18,9-14).

Ambii protagoniști urcă la templu ca să se roage, dar acționează în moduri foarte diferite, obținând rezultate opuse. Fariseul se roagă „stând în picioare” (v. 11) și folosește multe cuvinte. Rugăciunea sa, e adevărat, este una de mulțumire adresată lui Dumnezeu, dar în realitate este o etalare a propriilor merite, cu sentiment de superioritate față de „ceilalți oameni”, calificați ca „hrăpăreți, nedrepți, adulteri”, ca, de exemplu – și semnalează pe celălalt care era acolo -, „acest vameș” (v. 11). Însă tocmai aici este problema: acel fariseu îl roagă pe Dumnezeu, dar de fapt se privește pe sine însuși. Se roagă pe sine însuși! În loc să-l aibă în fața ochilor pe Domnul, are o oglindă. Deși se află în templu, nu simte necesitatea de a se prosterna în fața maiestății lui Dumnezeu; stă în picioare, se simte sigur, ca și cum ar fi el stăpânul templului! El prezintă faptele bune săvârșite: este ireproșabil, respectă Legea mai mult decât trebuie, postește „de două ori pe săptămână” și plătește „zeciuială” din tot ceea ce are. Așadar, mai mult decât să se roage, fariseul se complace cu propria respectare a preceptelor. Și totuși atitudinea sa și cuvintele sale sunt departe de modul de a acționa și de a vorbi al lui Dumnezeu, care îi iubește pe toți oamenii și nu-i disprețuiește pe păcătoși. Dimpotrivă, acel fariseu îi disprețuiește pe păcătoși, și atunci când îl semnalează pe celălalt care este acolo. Așadar, fariseul, care se consideră drept, neglijează cea mai importantă poruncă: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Așadar nu este suficient să ne întrebăm cât ne rugăm, trebuie să ne întrebăm și cum ne rugăm, sau mai bine zis, cum este inima noastră: este important s-o examinăm pentru a evalua gândurile, sentimentele, și să extirpăm aroganța și ipocrizia. Dar eu întreb: ne putem ruga cu aroganță? Nu. Ne putem ruga cu ipocrizie? Nu. Numai, trebuie să ne rugăm punându-ne în fața lui Dumnezeu așa cum suntem. Nu ca fariseul care se roagă cu aroganță și ipocrizie. Suntem cuprinși de frenezia ritmului zilnic, adesea în voia senzațiilor, năuciți, încurcați. Este necesar să învățăm să regăsim drumul spre inima noastră, să recuperăm valoarea intimității și a tăcerii, pentru că acolo Dumnezeu ne întâlnește și ne vorbește. Fariseul a pornit spre templu, este sigur de sine, dar nu-și dă seama că a rătăcit drumul inimii sale.

În schimb vameșul – celălalt – se prezintă în templu cu suflet umil și căit: „stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul” (v. 13). Rugăciunea sa este foarte scurtă, nu este așa de lungă ca a fariseului: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!”. Nimic mai mult. Frumoasă rugăciune! De fapt, perceptorii de taxe – numiți întocmai „vameși” – era considerați persoane impure, supuse dominatorilor străini, erau rău-văzuți de oameni și în general asociați cu „păcătoșii”. Parabola învață că suntem drepți sau păcătoși nu datorită propriei apartenențe sociale, ci prin modul de a ne raporta cu Dumnezeu și prin modul de a ne raporta cu frații. Gesturile de pocăință și cuvintele puține și simple ale vameșului dau mărturie despre conștiința sa cu privire la condiția sa mizerabilă. Rugăciunea sa este esențială. Acționează ca un umil, sigur numai că este un păcătos care are nevoie de milă. Dacă fariseul nu cerea nimic pentru că avea deja totul, vameșul poate doar să cerșească milostivirea lui Dumnezeu. Și acest lucru este frumos: a cerși milostivirea lui Dumnezeu! Prezentându-se „cu mâinile goale”, cu inima goală și recunoscându-se păcătos, vameșul ne arată nouă tuturor condiția necesară pentru a primi iertarea Domnului. La sfârșit chiar el, așa de disprețuit, devine o icoană a adevăratului credincios.

Isus încheie parabola cu o afirmație: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta – adică vameșul – decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat” (v. 14). Dintre aceștia doi, cine este cel corupt? Fariseul. Fariseul este chiar icoana celui corupt care se preface că se roagă, dar reușește numai să se împăuneze în fața unei oglinzi. Este un corupt și se preface că se roagă. Astfel, în viața celui care se crede drept și îi judecă pe alții și îi disprețuiește, este un corupt și un ipocrit. Mândria compromite orice acțiune bună, golește rugăciunea, îndepărtează de Dumnezeu și de ceilalți. Dacă Dumnezeu iubește umilința nu este pentru a ne înjosi: umilința este mai curând condiție necesară pentru a fi înălțați de El, așa încât să experimentăm milostivirea care vine să umple golurile noastre. Dacă rugăciunea celui mândru nu ajunge la inima lui Dumnezeu, umilința celui mizerabil o deschide larg. Dumnezeu are o slăbiciune: slăbiciunea față de cei umili. În fața unei inimi umile, Dumnezeu deschide total inima sa. Această umilință o exprimă Fecioara Maria în cântarea Magnificat: „A privit la smerenia slujitoarei sale. […] milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de El” (Lc 1,48.50). Să ne ajute ea, Mama noastră, să ne rugăm cu inimă umilă. Și noi, să repetăm de trei ori, acea rugăciune frumoasă: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.06.2016
Publicarea pe acest sit: 01.06.2016
Etichete: , ,

Comments are closed