Audienţa generală de miercuri

Despre Moise
miercuri, 1 iunie 2011

Iubiți frați și surori,

Citind Vechiul Testament, o figură se evidențiază printre celelalte: aceea a lui Moise, tocmai ca om al rugăciunii. Moise, marele profet și conducător din timpul Exodului, a desfășurat funcția sa de mediator între Dumnezeu și Israel făcându-se purtător al cuvintelor și poruncilor divine la popor, conducându-l spre libertatea din Țara Promisă, învățându-i pe israeliți să trăiască în ascultare și în încredere față de Dumnezeu în timpul rămânerii lungi în deșert, dar și, aș spune mai ales, rugându-se. El se roagă pentru faraon atunci când Dumnezeu, cu plăgile, încerca să convertească inima egiptenilor (cf. Ex 8-10); îi cere Domnului vindecarea surorii Maria, lovită de lepră (cf. Num 12,9-13), mijlocește pentru popor care se răzvrătise, înfricoșat de darea de seamă a exploratorilor (cf. Num 11,1-2) și atunci când șerpi veninoși făceau măcel (cf. Num 21,4-9); se adresează Domnului și reacționează protestând atunci când povara misiunii sale devenise prea grea (cf. Num 11,10-15); îl vede pe Dumnezeu și vorbește cu el „față în față, așa cum vorbește cineva cu prietenul său” (cf. Ex 24,9-17; 33,7-23; 34,1-10.28-35).

Și atunci când poporul, la Sinai, îi cere lui Aaron să facă un vițel de aur, Moise se roagă, explicând în mod emblematic propria funcție de mijlocitor. Episodul este relatat în capitolul 32 din Cartea Exodului și are o relatare paralelă în Deuteronom la capitolul 9. Asupra acestui episod aș vrea să mă opresc în cateheza de astăzi, și îndeosebi asupra rugăciunii lui Moise pe care o găsim în relatarea exodului. Poporul lui Israel se afla la poalele Sinaiului în timp ce Moise, pe munte, aștepta darul tablelor Legii, postind timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți (cf. Ex 24,18; Deut 9,9). Numărul patruzeci are valoare simbolică și înseamnă totalitatea experienței, în timp ce cu postul se indică faptul că viața vine de la Dumnezeu, el o susține. De fapt, actul de a mânca implică asumarea hranei care ne susține; de aceea, a posti, renunțând la hrană, dobândește, în acest caz, o semnificație religioasă: este un mod pentru a arăta că nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura Domnului (cf. Dt 8,3). Postind, Moise arată că așteaptă darul Legii divine ca izvor de viață: ea dezvăluie voința lui Dumnezeu și hrănește inima omului, făcându-l să intre într-o alianță cu preaînaltul, care este izvor al vieții, este viața însăși.

Însă în timp ce Domnul, pe munte, îi dăruiește lui Moise Legea, la poalele muntelui poporul o încalcă. Incapabili să reziste așteptării și lipsei mediatorului, israeliții îi cer lui Aaron: „Fă pentru noi un dumnezeu care să meargă în fruntea noastră, pentru că lui Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce i s-a întâmplat” (Ex 32,1). Obosit de un drum cu un Dumnezeu invizibil, acum când și Moise, mediatorul, a dispărut, poporul cere o prezență tangibilă a Domnului, care poate fi atinsă, și găsește în vițelul din metal topit făcut de Aaron, un dumnezeu făcut accesibil, manevrabil, la îndemâna omului. Aceasta este o ispită constantă în drumul de credință: a eluda misterul divin construind un dumnezeu comprehensibil, corespunzător propriilor scheme, propriilor proiecte. Ceea ce se întâmplă la Sinai arată toată nesăbuința și vanitatea iluzorie a acestei pretenții pentru că, așa cum în mod ironic afirmă Psalmul 106, „au schimbat gloria lor cu figura unui bou care mănâncă iarbă” (Ps 106,20). De aceea Domnul reacționează și îi poruncește lui Moise să coboare de pe munte, revelându-i ceea ce făcea poporul și terminând cu aceste cuvinte: „Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare” (Ex 32,10). Ca și cu Abraham cu privire la Sodoma și Gomora, și acum Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise ce intenționează să facă, parcă n-ar voi să acționeze fără consimțământul său (cf. Am 3,7). El zice: „Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde”. În realitate, acest „lasă-mă; mânia mea se va aprinde” este spus tocmai pentru ca Moise să intervină și să-i ceară să nu facă asta, revelând astfel că dorința lui Dumnezeu este întotdeauna de mântuire. Ca pentru cele două cetăți din timpurile lui Abraham, pedeapsa și distrugerea, în care se exprimă mânia lui Dumnezeu ca refuzare a răului, indică gravitatea păcatului comis; în același timp, cererea mijlocitorului intenționează să manifeste voința de iertare a Domnului. Aceasta este mântuirea lui Dumnezeu, care implică milostivire, dar în același timp denunță și adevărul păcatului, al răului care există, așa încât păcătosul, după ce a recunoscut și a refuzat propriul rău, să se poată lăsa iertat și transformat de Dumnezeu. Rugăciunea de mijlocire face astfel operantă, în cadrul realității corupte a omului păcătos, milostivirea divină, care găsește glas în implorarea celui care se roagă și devine prezentă prin intermediul lui acolo unde este nevoie de mântuire.

Implorarea lui Moise este centrată în întregime pe fidelitatea și harul Domnului. El se referă mai întâi la istoria de răscumpărare pe care Dumnezeu a început-o cu ieșirea Israelului din Egipt, pentru a comemora apoi vechea promisiune făcută părinților. Domnul a realizat mântuire eliberând poporul său din sclavia egipteană; atunci pentru ce – întreabă Moise – „să zică egiptenii: «Din răutate i-a scos, ca să-i omoare prin munți și ca să-i șteargă de pe fața pământului?»” (Ex 32,12). Opera de mântuire începută trebuie să fie completată; dacă Dumnezeu ar face să piară poporul său, acest lucru ar putea să fie interpretat ca semnul unei incapacități divine de a duce la împlinire proiectul de mântuire. Dumnezeu nu poate permite asta: El este Domnul bun care salvează, garantul vieții, este Dumnezeul milostivirii și al iertării, al eliberării de păcatul care ucide. Și astfel Moise face apel la Dumnezeu, la viața interioară a lui Dumnezeu împotriva sentinței exterioare. Dar atunci, argumentează Moise față de Domnul, dacă aleșii lui pier, chiar dacă sunt vinovați, el ar putea să apară incapabil de a învinge păcatul. Și acest lucru nu se poate accepta. Moise a avut experiență concretă a Dumnezeului mântuirii, a fost trimis ca mediator al eliberării divine și acum, cu rugăciunea sa, devine interpret al unei duble neliniști, preocupat față de soarta poporului său, dar în același timp preocupat și de cinstea care se cuvine Domnului, de adevărul numelui său. De fapt, mijlocitorul vrea ca poporul lui Israel să fie salvat, pentru că este turma care i-a fost încredințată, dar și pentru că în acea mântuire să se manifeste adevărata realitate a lui Dumnezeu. Iubirea față de frați și iubirea față de Dumnezeu se întrepătrund în rugăciunea de mijlocire, sunt indisolubile. Moise, mijlocitorul, este omul întins între două iubiri, care în rugăciune se suprapun într-o unică dorință de bine.

Apoi, Moise apelează la fidelitatea lui Dumnezeu, amintindu-i de promisiunile sale: „Adu-ți aminte de Abraham, de Isaac și de Iacob, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuți: «Voi înmulți seminția voastră ca stelele cerului, voi da urmașilor voștri toată țara aceasta, pe care am promis-o și ei o vor stăpâni în veci»” (Ex 32,13). Moise comemorează istoria întemeietoare a începuturilor, pe părinții poporului și alegerea lor, complet gratuită, în care numai Dumnezeu a avut inițiativa. Nu din cauza meritelor lor au primit ei promisiunea, ci din alegerea liberă a lui Dumnezeu și a iubirii sale (cf. Dt 10,15). Și acum, Moise cere ca Domnul să continue în fidelitate istoria sa de alegere și de mântuire, iertând poporul său. Mijlocitorul nu invocă scuze pentru păcatul oamenilor săi, nu prezintă presupuse merite nici ale poporului nici ale sale, ci apelează la gratuitatea lui Dumnezeu: un Dumnezeu liber, complet iubire, care nu încetează să-l caute pe cel care s-a îndepărtat, care rămâne mereu fidel față de sine însuși și oferă păcătosului posibilitatea de a se întoarce la el și de a deveni, cu iertarea, drept și capabil de fidelitate. Moise îi cere lui Dumnezeu să se arate mai puternic chiar decât păcatul și moartea, și cu rugăciunea sa provoacă această revelare divină. Mediator al vieții, mijlocitorul este solidar cu poporul; doritor numai de mântuirea pe care însuși Dumnezeu o dorește, el renunță la perspectiva de a deveni un nou popor plăcut Domnului. Fraza pe care Dumnezeu i-a adresat-o, „pe tine te voi face strămoșul unui neam mare”, nu este nici măcar luată în considerare de „prietenul” lui Dumnezeu, care în schimb este gata să ia asupra sa nu numai vina oamenilor săi, ci toate consecințele sale. Atunci când, după distrugerea vițelului de aur, se va întoarce pe munte pentru a cere din nou mântuirea pentru Israel, va spune Domnului: „O, dacă ai ierta păcatul lor! Altminteri, șterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o” (v. 32). Cu rugăciunea, dorind dorința lui Dumnezeu, mijlocitorul intră tot mai profund în cunoașterea Domnului și a milostivirii sale și devine capabil de o iubire care ajunge până la dăruirea totală de sine. În Moise, care stă în vârful muntelui față în față cu Dumnezeu și devine mijlocitor pentru poporul său și se oferă pe sine însuși – „șterge-mă” – Părinții Bisericii au văzut o prefigurare a lui Cristos, care pe piscul înalt al crucii este realmente în fața lui Dumnezeu, nu numai ca prieten ci ca fiu. Și nu numai că se oferă – „șterge-mă” -, ci cu inima sa străpunsă se face șters, devine, așa cum spune însuși sfântul Paul, păcat, ia asupra sa păcatelor noastre pentru a ne salva pe noi; mijlocirea sa nu este numai solidaritate, ci identificare cu noi: ne portă pe noi toți în trupul său. Și astfel toată existența sa de om și de fiu este strigăt la inima lui Dumnezeu, este iertare, dar iertare care transformă și reînnoiește.

Cred că trebuie să medităm această realitate. Cristos este în fața chipului lui Dumnezeu și se roagă pentru mine. Rugăciunea lui pe Cruce este contemporană cu toți oamenii, contemporană cu mine: El se roagă pentru mine, a suferit și suferă pentru mine, s-a identificat cu mine luând trupul nostru și sufletul omenesc. Și ne invită să intrăm în această identitate a sa, făcându-ne un trup, un spirit cu el, pentru că de pe piscul înalt al crucii, el a adus nu legi noi, table de piatră, ci s-a adus pe sine însuși, trupul său și sângele său, ca nouă alianță. Astfel ne face consangvini cu el, un trup cu el, identificați cu el. Ne invită să intrăm în această identificare, să fim uniți cu el în dorința noastră de a fi un trup, un spirit cu el. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca această identificare să ne transforme, să ne reînnoiască, pentru că iertarea este reînnoire, este transformare.

Aș vrea să închei această cateheză cu cuvintele apostolului Paul adresate creștinilor din Roma: „Cine va aduce acuză împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a și înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi. Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? […] nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile […] nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,33-35.38.39).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.06.2011
Publicarea pe acest sit: 02.06.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns