Audienţa generală de miercuri

Rugăciunea este prima angajare a Anului Sfintei Preoții
miercuri, 1 iulie 2009

Iubiți frați și surori,

O dată cu celebrarea primelor Vespere din solemnitatea Sfinții Apostoli Petru și Paul în bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor” s-a încheiat, așa cum știți, la 28 iunie, Anul Paulin, ca amintire a două mii de ani de la nașterea Apostolului neamurilor. Îi mulțumim Domnului pentru roadele spirituale pe care această inițiativă importantă le-a adus în atâtea comunități creștine. Ca moștenire prețioasă a Anului Paulin, putem primi invitația Apostolului de a aprofunda cunoașterea misterului lui Cristos, pentru ca el să fie inima și centrul existenței noastre personale și comunitare. De fapt aceasta este condiția indispensabilă pentru o adevărată reînnoire spirituală și eclezială. Așa cum am subliniat deja în timpul primei celebrări euharistice în Capela Sixtină după alegerea mea ca succesor al apostolului Petru, tocmai din comuniunea deplină cu Cristos „provine orice alt element al vieții Bisericii, în primul rând comuniunea între toți credincioșii, angajarea de vestire și de mărturisire a Evangheliei, ardoarea carității față de toți, în special față de cei săraci și cei mici” (cf. Insegnamenti, I, 2005, pag. 8-13). Acest lucru este valabil în primul rând pentru preoți. Pentru aceasta, îi mulțumim Providenței lui Dumnezeu care ne oferă acum posibilitatea de a celebra Anul Sfintei Preoții. Doresc din inimă ca el să constituie pentru fiecare preot o oportunitate de reînnoire interioară și, prin urmare, de revigorare puternică în angajarea pentru propria misiune.

Așa cum în timpul Anului Paulin referința noastră constantă a fost sfântul Paul, tot așa în lunile următoare vom privi în primul rând la sfântul Ioan Maria Vianney, sfântul paroh de Ars, amintind aniversarea a 150 de ani de la moartea lui. În scrisoarea pe care cu această ocazie am scris-o preoților, am voit să subliniez ceea ce strălucește mai mult în existența acestui umil slujitor al altarului: „identificarea sa totală cu propria slujire”. Lui îi plăcea să spună că „un păstor bun, un păstor după inima lui Dumnezeu, este cea mai mare comoară pe care Dumnezeu o poate acorda unei parohii și unul din cele mai prețioase daruri ale milostivirii divine”. Și, aproape nereușind să se convingă de măreția darului și misiunii încredințate unei sărmane creaturi umane, suspina: „O, cât de mare este preotul!… Dacă el s-ar înțelege, ar muri… Dumnezeu ascultă de el: el rostește două cuvinte și Domnul Nostru coboară din cer la glasul lui și se închide într-o ostie mică”.

Într-adevăr, tocmai luând în considerare binomul „identitate-misiune”, fiecare preot poate să simtă mai bine necesitatea acelei identificări progresive cu Cristos care îi garantează fidelitatea și rodnicia mărturiei evanghelice. Însuși titlul Anului Sfintei Preoții – Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului – evidențiază faptul că darul harului divin precede orice posibil răspuns uman și realizare pastorală și astfel, în viața preotului, vestirea misionară și cultul nu sunt niciodată separabile, așa cum nu trebuie separate niciodată identitatea ontologico-sacramentală și misiunea evanghelizatoare. De altfel, scopul misiunii oricărui preot, am putea spune, este „cultual”: pentru ca toți oamenii să se poată oferi lui Dumnezeu ca ostie vie, sfântă și plăcută lui (cf. Rom 12,1), ca în creația însăși, în oameni să devină, laudă a Creatorului, primindu-i acea caritatea pe care sunt chemați s-o împartă cu îmbelșugare unii altora. Simțea asta în mod clar la începuturile creștinismului. De exemplu, sfântul Ioan Gură de Aur spunea că sacramentul altarului și „sacramentul fratelui”, sau, cum spune „sacramentul săracului” constituie două aspecte ale aceluiași mister. Iubirea față de aproapele, atenția față de dreptate și față de cei săraci nu sunt numai teme ale unei morale sociale, cât mai ales expresie a unei concepții sacramentale a moralității creștine, pentru că, prin slujirea preoților, se împlinește sacrificiul spiritual al tuturor credincioșilor, în unire cu sacrificiul lui Cristos, singurul Mijlocitor: sacrificiul pe care preoții îl oferă în mod nesângeros și sacramental, așteptând noua venire a Domnului. Aceasta este principala dimensiune, în mod esențial misionară și dinamică, a identității și a slujirii preoțești: prin vestirea Evangheliei ei generează credința în cei care încă nu cred, pentru ca să poată uni cu sacrificiul lui Cristos sacrificiul lor, care se traduce în iubire față de Dumnezeu și față de aproapele.

Iubiți frați și surori, în fața atâtor incertitudini și trude și în exercitarea slujirii preoțești este urgentă recuperarea unei evaluări clare și incontestabile asupra primatului absolut al harului divin, amintindu-ne ceea ce scrie sfântul Toma de Aquino: „Cel mai mic dar al harului depășește binele natural al întregului univers” (Summa Theologiae, I-II, q. 113, a. 9, ad 2). De aceea, misiunea fiecărui preot va depinde și mai ales de conștiința realității sacramentale a „noii sale ființe”. De certitudinea propriei identități, nu construită în mod artificial ci dăruită și primită în mod gratuit și divin, depinde entuziasmul mereu reînnoit al preotului față de misiune. Și pentru preoți este valabil ceea ce am scris în enciclica Deus caritas est: „La începutul faptului de a fi creștin nu se găsește o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, car dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă” (nr. 1).

Primind un așa de extraordinar dar de har cu „consacrarea” lor, preoții devin martori permanenți ai întâlnirii lor cu Cristos. Pornind tocmai de la această conștiință interioară, ei pot să desfășoare în mod deplin „misiunea” lor, prin vestirea cuvântului și administrarea sacramentelor. După Conciliul al II-lea din Vatican s-a produs ici și colo impresia că în misiunea preoților în acest timp al nostru ar fi ceva mai urgent; unii credeau că în primul rând ar trebui construită o societate diferită. În schimb, pagina evanghelică, pe care am ascultat-o la început, vrea să reamintească cele două elemente esențiale ale slujirii preoțești. Isus îi trimite, în acel timp și astăzi, pe apostoli ca să vestească Evanghelia și le dă puterea de a alunga duhurile rele. Prin urmare „vestire” și „putere”, adică „cuvânt” și „sacrament” sunt cele două coloane fundamentale ale slujirii preoțești, dincolo de posibilele sale configurări multiple.

Atunci când nu se ține cont de „dipticul” consacrare-misiune, devine într-adevăr dificil să se înțeleagă identitatea preotului și a slujirii sale în Biserică. De fapt, cine este preotul dacă nu un om convertit și reînnoit de Duhul Sfânt, care trăiește din raportul personal cu Cristos, însușindu-și în mod constant criteriile sale evanghelice? Cine este preotul dacă nu un om al unității și al adevărului, conștient de propriile limite și, în același timp, de măreția extraordinară a vocației primite, adică aceea de a colabora la lărgirea împărăției lui Dumnezeu până la marginile pământului? Preotul este un om în întregime al Domnului, pentru că însuși Dumnezeu îl cheamă și-l constituie în slujirea sa apostolică. Și tocmai fiind în întregime al Domnului el este în întregime al oamenilor, pentru oameni. În timpul acestui An al Sfintei Preoții, care va dura până la următoarea solemnitate a Preasfintei Inimi a lui Isus, să ne rugăm pentru toți preoții. Să se înmulțească în dieceze, în parohii, în comunitățile călugărește în special cele monastice, în asociații și în mișcări, în diferitele grupări pastorale prezente în toată lumea, inițiative de rugăciune și, îndeosebi, de adorație euharistică, pentru sfințirea clerului și pentru vocațiile preoțești, răspunzând la invitația lui Isus de a-l ruga „pe stăpânul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Mt 9,38). Rugăciunea este prima angajare, adevărata cale de sfințire a preoților, și sufletul „pastorației vocaționale” autentice. Scăderea numărului de hirotoniri preoțești în unele țări nu numai că nu trebuie să descurajeze, ci trebuie să stimuleze la înmulțirea spațiilor de tăcere și de ascultare a Cuvântului, la mai buna îngrijire a direcțiunii spirituale și a sacramentului Spovezii, pentru ca glasul lui Dumnezeu, care mereu continuă să cheme și să confirme, să poată fi ascultat și urmat prompt de mulți tineri. Cine se roagă nu se teme; cine se roagă nu este niciodată singur; cine se roagă se mântuiește! Model al unei existențe făcute rugăciune este fără îndoială sfântul Ioan Maria Vianney. Maria, Maica Bisericii, să-i ajute pe toți preoții să urmeze exemplul lui pentru a fi, asemenea lui, martori ai lui Cristos și apostoli ai Evangheliei.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.07.2009
Publicarea pe acest sit: 03.07.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns