Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 9.
Coiful speranței (1Tes 5,4-11)
miercuri, 1 februarie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În catehezele trecute am început parcursul nostru despre tema speranței recitind în această perspectivă câteva pagini din Vechiul Testament. Acum vrem să trecem ca să scoatem în evidență însemnătatea extraordinară pe care această virtute o asumă în Noul Testament, când întâlnește noutatea reprezentată de Isus Cristos și de evenimentul pascal: speranța creștină. Noi creștinii suntem femei și bărbați de speranță.

Este ceea ce reiese în mod clar încă de la primul text care a fost scris, adică Prima Scrisoare a sfântului Paul către Tesaloniceni. În textul pe care l-am ascultat se poate percepe toată prospețimea și frumusețea primei vestiri creștine. Comunitatea din Tesalonic este o comunitate tânără, întemeiată de puțin timp; și totuși, în pofida dificultăților și a multelor încercări, este înrădăcinată în credință și celebrează cu entuziasm și cu bucurie învierea Domnului Isus. Apostolul așadar se bucură din inimă cu toți, deoarece aceia care se renasc în Paște devin cu adevărat „fii ai luminii și fii ai zilei” (5,5), în virtutea comuniunii depline cu Cristos.

Când Paul îi scrie, comunitatea din Tesalonic abia a fost întemeiată, și numai puțini ani o separă de Paștele lui Cristos. Pentru aceasta, apostolul încearcă să-i facă să înțeleagă toate efectele și consecințele pe care acest eveniment unic și decisiv, adică învierea Domnului, le comportă pentru istorie și pentru viața fiecăruia. În mod deosebit, dificultatea comunității nu era atât să recunoască învierea lui Isus, toți credeam, ci să creadă în învierea morților. Da, Isus a înviat, însă dificultatea era de a crede că morții învie. În acest sens, această scrisoare se revelează deosebit de actuală. De fiecare dată când ne aflăm în fața morții noastre, sau a morții unei persoane dragi, simțim că este pusă la încercare credința noastră. Ies la iveală toate îndoielile noastre, toată fragilitatea noastră, și ne întrebăm: „Dar cu adevărat va fi viața după moarte…? Voi mai putea să văd și să îmbrățișez din nou persoanele pe care le-am iubit…?”. Această întrebare mi-a adresat-o o doamnă cu puține zile în urmă într-o audiență, manifestând o îndoială: „Îi voi întâlni pe ai mei?”. Și noi, în contextul actual, avem nevoie să ne întoarcem la rădăcina și la fundamentele credinței noastre, așa încât să conștientizeze ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Cristos Isus și ce înseamnă moartea noastră. Tuturor ne este un pic frică datorită acestei incertitudini a morții. Îmi vine în memorie un bătrânel, un bătrân, bun, care spunea: „Mie nu-mi este frică de moarte. Îmi este un pic frică văzând-o venind”. Îi era frică de acest lucru.

Paul, în fața temerilor și a perplexităților comunității, invită să se țină trainici pe cap ca un coif, mai ales în încercări și în momentele cele mai dificile ale vieții noastre, „speranța mântuirii”. Este un coif. Iată ce este speranța creștină. Când se vorbește despre speranță, putem să fim determinați s-o înțelegem conform accepțiunii obișnuite a termenului, adică în raport cu ceva frumos pe care-l dorim, dar care se poate realiza sau nu. Sperăm ca să se întâmple, este ca o dorință. Se spune de exemplu: „Sper ca mâine să fie vreme frumoasă!”; dar știm că ziua următoare poate să fie vreme urâtă… Speranța creștină nu este așa. Speranța creștină este așteptarea a ceva ce deja a fost făcut; este poarta acolo, iar eu sper să ajung la poartă. Ce trebuie să fac? Să merg spre poartă! Sunt sigur că voi ajunge la poartă. Așa este speranța creștină: a avea certitudinea că sunt în drum spre ceva ce este, nu că eu vreau ca să fie. Aceasta este speranța creștină. Speranța creștină este așteptarea unui lucru care a fost deja făcut și care cu siguranță se va realiza pentru fiecare dintre noi. Deci, și învierea noastră și aceea a răposaților dragi nu este un lucru care va putea avea loc sau nu, ci este o realitate sigură, deoarece este înrădăcinată în evenimentul învierii lui Cristos. Deci a spera înseamnă a trăi în așteptare. A învăța să trăiască în așteptare și a găsi viața. Când o femeie își dă seama că este însărcinată, în fiecare zi învață să trăiască în așteptare să vadă privirea acelui copil care va veni. Tot așa și noi trebuie să trăim și să învățăm din aceste așteptări umane și să trăim în așteptarea de a-l privi pe Domnul, de a-l întâlni pe Domnul. Acest lucru nu este ușor, dar se învață: a trăi în așteptare. A spera înseamnă și implică o inimă umilă, o inimă săracă. Numai un sărac știe să aștepte. Cel care este deja plin de sine și de averile sale, nu știe să-și pună încrederea în nimeni altcineva decât în el însuși.

Mai scrie sfântul Paul: „El [Isus] a murit pentru noi pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu el” (1Tes 5,10). Aceste cuvinte sunt mereu motiv de mare mângâiere și de pace. Și pentru persoanele iubite care ne-au părăsit suntem chemați așadar să ne rugăm pentru ca să trăiască în Cristos și să fie în comuniune de plină cu noi. Un lucru care îmi atinge mult inima este o expresie a sfântului Paul, adresată tot tesalonicenilor. Pe mine mă umple de siguranța speranței. Spune așa: „Și astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna” (1Tes 4,17). Un lucru frumos: totul trece dar, după moarte, vom fi cu Domnul pentru totdeauna. Este certitudinea totală a speranței, aceeași care, cu mult timp înainte, îl făcea pe Iob să exclame: „Știu că răscumpărătorul meu este viu […]. Eu însumi îl voi vedea, ochii mei îl vor contempla” (Iob 19,25-27). Și astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna. Voi credeți asta? Vă întreb: credeți asta? Pentru a avea un pic de forță vă invit să spunem asta de trei ori împreună cu mine: „Și astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna”. Și acolo, cu Domnul, ne vom întâlni.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 01.02.2017
Publicarea pe acest sit: 01.02.2017
Etichete: ,

Comments are closed