Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciunea lui Isus în Ghetsemani
miercuri, 1 februarie 2012

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vorbesc despre rugăciunea lui Isus în Ghetsemani, în Grădina Măslinilor. Scenariul narațiunii evanghelice a acestei rugăciuni este deosebit de semnificativ. Isus se îndreaptă spre Muntele Măslinilor, după Ultima Cină, în timp ce se roagă împreună cu discipolii săi. Relatează Evanghelistul Marcu: „După ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor” (14,26). Probabil se face aluzie la cântarea câtorva Psalmi hallel cu care se mulțumește lui Dumnezeu pentru eliberarea poporului din sclavie și se cere ajutorul său pentru dificultățile și amenințările mereu noi din prezent. Parcursul până la Ghetsemani este presărat de expresii ale lui Isus care fac să se simtă amenințător destinul său de moarte și anunță risipirea iminentă a discipolilor.

Ajunși în poiană pe Muntele Măslinilor, și în noaptea aceea Isus se pregătește pentru rugăciunea personală. Însă de data aceasta se întâmplă ceva nou: pare că nu vrea să rămână singur. De multe ori Isus se retrăgea deoparte de mulțime și chiar de discipoli, stând „în locuri pustii” (cf. Mc 1,35) sau urcând „pe munte”, spune sfântul Marcu (cf. Mc 6,46). În schimb, în Ghetsemani el îi invită pe Petru, pe Iacob și pe Ioan să fie mai aproape de el. Sunt discipolii pe care i-a chemat să fie cu El pe muntele Schimbării la Față (cf. Mc 9,2-13). Această apropiere a celor trei în timpul rugăciunii din Ghetsemani este semnificativă. Și în noaptea aceea Isus se va ruga Tatălui „singur”, pentru că raportul său cu El este complet unic și singular: este raportul Fiului Unic Născut. Ba chiar s-ar spune că mai ales în noaptea aceea nimeni nu poate cu adevărat să se apropie de Fiul, care se prezintă la Tatăl în identitatea sa absolut unică, exclusivă. Însă Isus, deși ajunge „singur” în locul în care se va opri pentru ca să se roage, vrea ca măcar trei discipoli să nu rămână nu depărtați, în relație mai strânsă cu El. Este vorba de o apropiere spațială, o cerere de solidaritate în momentul în care simte că se apropie moartea, dar este mai ales o apropiere în rugăciune, pentru a exprima, într-un fel, sintonia cu El, în momentul în care urmează să împlinească până la capăt voința Tatălui, și este o invitație adresată fiecărui discipol de a-l urma pe drumul Crucii. Evanghelistul Marcu relatează: „I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan și a început a se înfiora și a se neliniști și le-a spus: «Sufletul meu este trist de moarte; rămâneți aici și vegheați!»” (14,33-34).

În cuvântul pe care îl adresează celor trei Isus, încă o dată, se exprimă cu limbajul din Psalmi: „Sufletul meu este trist„, o expresie din Psalmul 43 (cf. Ps 43,5). Apoi, determinarea dură „de moarte” amintește de o situație trăită de mulți dintre trimișii lui Dumnezeu în Vechiul Testament și exprimată în rugăciunea lor. De fapt, de multe ori a urma misiunea încredințată lor înseamnă a găsi ostilitate, refuz, persecuție. Moise simte în mod dramatic încercarea pe care o îndură în timp ce conduce poporul în deșert și îi spune lui Dumnezeu: „Eu singur nu pot să port tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Dacă faci așa cu mine, mai bine omoară-mă, te rog, dacă am aflat har în ochii tăi, decât să-mi văd nenorocirea!” (Num 11,14-15). Și pentru profetul Ilie nu este ușor să ducă mai departe slujirea lui Dumnezeu și a poporului său. În Prima Carte a Regilor se relatează: „El a înaintat în deșert cale de o zi; s-a așezat sub un ienupăr și își cerea moartea, zicând: «Îmi ajunge, Doamne, ia-mi viața, căci nu sunt mai bun decât părinții mei!»” (19,4).

Cuvintele lui Isus adresate celor trei discipoli pe care îi vrea aproape în timpul rugăciunii din Ghetsemani revelează cum El simte frică și neliniște în „Ora” aceea, experimentează ultima singurătate profundă chiar în timp ce planul lui Dumnezeu se realizează. Și în această frică și neliniște a lui Isus este recapitulată toată oroarea omului în fața propriei morți, certitudinea inevitabilității sale și percepția poverii răului care apasă asupra vieții noastre.

După invitația de a rămâne și de a veghea în rugăciune adresată celor trei, Isus „singur” se adresează Tatălui. Evanghelistul Marcu relatează că El „mergând puțin mai în față, a căzut la pământ și se ruga ca să treacă de la el ceasul acela” (14,35). Isus cade cu fața la pământ: este o poziție a rugăciunii care exprimă ascultarea față de voința Tatălui, abandonarea sa în El cu încredere deplină. Este un gest care se repetă la începutul Celebrării Pătimirii, în Vinerea Sfântă, precum și la profesiunea monastică și la Hirotonirile diaconale, prezbiterale și episcopale, pentru a exprima, în rugăciune, și în mod corporal, încredințarea completă lui Dumnezeu, încrederea în El. Apoi Isus îi cere Tatălui ca, dacă este posibil, să treacă de la el ceasul acesta. Nu este numai frica și neliniștea omului în fața morții, ci este tulburarea Fiului lui Dumnezeu care vede masa teribilă a răului pe care va trebui să-l ia asupra Sa pentru a-l depăși, pentru a-l priva de putere.

Dragi prieteni, și noi, în rugăciune, trebuie să fim capabili să ducem în fața lui Dumnezeu ostenelile noastre, suferința anumitor situații, a anumitor zile, angajarea zilnică de a-l urma, de a fi creștini și chiar povara răului pe care îl vedem în noi și în jurul nostru, pentru ca El să ne dea speranță, să ne facă să simțim apropierea sa, să ne dăruiască un pic de lumină pe drumul vieții.

Isus continuă rugăciunea sa: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). În această invocație există trei treceri revelatoare. La început avem dublarea termenului cu care Isus se adresează lui Dumnezeu: „Abba, Tată!” (Mc 14,36a). Știm bine că termenul aramaic Abba este acela care era folosit de către copil pentru a se adresa tatălui, deci exprimă raportul lui Isus cu Dumnezeu Tatăl, un raport de tandrețe, de abandonare. În partea centrală a invocației este al doilea element: conștiința atotputerniciei Tatălui – „pentru tine totul este posibil” – care introduce o cerere în care, încă o dată, apare drama voinței umane a lui Isus în fața morții și a răului: „îndepărtează de la mine potirul acesta”. Dar există a treia expresie a rugăciunii lui Isus și este cea decisivă, în care voința umană aderă pe deplin la voința divină. De fapt, Isus conclude spunând cu forță: „însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36c). În unitatea persoanei divine a Fiului voința umană își are realizarea sa deplină în abandonarea totală a Eului lui Tu al Tatălui, numit Abba. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că din momentul creării bărbatului și a femeii, voința umană este orientată spre cea divină și tocmai în acel „da” spus lui Dumnezeu voința umană este pe deplin liberă și își are realizarea sa. Din păcate, din cauza păcatului, acest „da” spus lui Dumnezeu s-a transformat în opoziție: Adam și Eva au crezut că „nu”-ul spus lui Dumnezeu ar fi culmea libertății, faptul de a fi pe deplin ei înșiși. Isus pe Muntele Măslinilor readuce voința umană la acel „da” deplin spus lui Dumnezeu; în El voința naturală este pe deplin integrată în orientarea pe care i-o dă Persoana Divină. Isus trăiește existența sa conform centrului Persoanei sale: faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Voința sa umană este atrasă în acel Eu al Fiului, care se abandonează total Tatălui. Astfel Isus ne spune că numai în conformarea propriei voințe cu voința divină ființa umană ajunge la adevărata sa înălțime, devine „divină”; numai ieșind din sine, numai în „da”-ul spus lui Dumnezeu se realizează dorința lui Adam, a noastră a tuturor, aceea de a fi complet liberi. Este ceea ce Isus împlinește în Ghetsemani: transferând voința umană în voința divină se naște omul adevărat și noi suntem răscumpărați.

Compendiul Catehismului Bisericii Catolice învață în mod sintetic: „Rugăciunea lui Isus în timpul agoniei în Grădina Ghetsemani și ultimele sale cuvinte de pe cruce revelează profunzimea rugăciunii sale filiale: Isus duce la împlinire planul de iubire al Tatălui și ia asupra sa toate neliniștile omenirii, toate cererile și mijlocirile din istoria mântuirii. El le prezintă Tatălui care le primește și le ascultă, dincolo de orice speranță, înviindu-l din morți” (nr. 543). Cu adevărat „în nici o altă parte a Sfintei Scripturi nu privim așa de profund în misterul interior al lui Isus ca în rugăciunea de pe Muntele Măslinilor” (Ges? di Nazaret II, 177).

Iubiți frați și surori, în fiecare zi în rugăciunea Tatăl nostru noi îi cerem Domnului: „facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mt 6,10). Adică recunoaștem că există o voință a lui Dumnezeu cu noi și pentru noi, o voință a lui Dumnezeu cu privire la viața noastră, care trebuie să devină în fiecare zi mai mult referința voinței noastre și a ființei noastre; apoi recunoaștem că în „cer” se face voința lui Dumnezeu și că „pământul” devine „cer”, loc al prezenței iubirii, bunătății, adevărului, frumuseții divine, numai dacă pe el este făcută voința lui Dumnezeu. În rugăciunea lui Isus adresată Tatălui, în acea noapte teribilă și minunată din Ghetsemani, „pământul” a devenit „cer”; „pământul” voinței sale umane, zguduit de frică și de neliniște, a fost asumat de voința sa divină, așa încât voința lui Dumnezeu s-a împlinit pe pământ. Și acest lucru este important și în rugăciunea noastră: trebuie să învățăm să ne încredințăm mai mult Providenței divine, să-i cerem lui Dumnezeu forța de a ieși din noi înșine pentru a-i reînnoi „da”-ul nostru, pentru a-i repeta „facă-se voia ta”, pentru a conforma voința noastră cu a sa. Este o rugăciune pe care trebuie să o facem zilnic, pentru că nu întotdeauna este ușor să ne încredințăm voinței lui Dumnezeu, să repetăm „da”-ul lui Isus, „da”-ul Mariei. Relatările evanghelice despre Ghetsemani arată în mod dureros că cei trei discipoli, aleși de Isus pentru a-i fi aproape, nu au fost capabili să vegheze cu El, să împărtășească rugăciunea sa, adeziunea sa la Tatăl și au fost doborâți de somn. Dragi prieteni, să-i cerem Domnului să fim capabili să veghem cu El în rugăciune, să urmăm voința lui Dumnezeu în fiecare zi chiar dacă vorbește despre Cruce, să trăim o intimitate tot mai mare cu Domnul, pentru a aduce pe acest „pământ” un pic din „cerul” lui Dumnezeu. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.02.2012
Publicarea pe acest sit: 02.02.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns