Audienţa generală de miercuri

Sfântul Ioan Maria Vianney, sfântul paroh de Ars
miercuri, 5 august 2009

Iubiți frați și surori,

În cateheza de astăzi aș vrea să reparcurg pe scurt existența sfântului Paroh de Ars subliniind câteva din caracteristicile sale, care pot să fie exemplu și pentru preoții din această epocă a noastră, desigur diferită de aceea în care a trăit el, dar marcată, în multe privințe, de aceleași provocări fundamentale umane și spirituale. Chiar ieri s-au împlinit 150 de ani de la nașterea sa pentru cer: de fapt era ora 2 dimineața în ziua de 4 august 1859, când sfântul Ioan Botezătorul Maria Vianney, terminându-și cursul existenței sale pământești, a mers în întâmpinarea Tatălui ceresc pentru a primi ca moștenire împărăția pregătită încă de la crearea lumii pentru cei care cu fidelitate urmează învățăturile sale (cf. Mt 25,34). Ce sărbătoare mare trebuie să fi fost în paradis la intrarea unui păstor așa de zelos! Ce primire trebuie să-i fi rezervat mulțimea fiilor reconciliați cu Tatăl, prin intermediul operei sale de paroh și confesor! Am voit să pornesc de la acest aniversar pentru a convoca Anul Sfintei Preoții, care, așa cum se știe, are ca temă Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului. Depinde de sfințenie credibilitatea mărturiei și, în definitiv, însăși eficacitatea misiunii fiecărui preot.

Ioan Maria Vianney s-a născut în micul târg Dardilly la 8 mai 1786, dintr-o familie de țărani, săracă în bunuri materiale, dar bogată în umanitate și în credință. Botezat, așa cum era obiceiul frumos în acea vreme, chiar în ziua nașterii, a consacrat anii copilăriei și adolescenței muncilor pe ogoare și păstoritului animalelor, așa încât, la vârsta de șaptesprezece ani, era încă analfabet. Însă cunoștea pe de rost rugăciunile pe care i le-a învățat mama evlavioasă și se hrănea din simțul religios care se respira în casă. Biografii relatează că, încă din prima tinerețe, el a căutat să se conformeze voinței divine chiar și în cele mai mici munci. Nutrea în suflet dorința de a deveni preot, dar nu i-a fost ușor să și-o împlinească. De fapt a ajuns la hirotonirea preoțească după destule greutăți și neînțelegeri, grație ajutorului unor preoți înțelepți, care nu s-au oprit la considerarea limitelor sale umane, ci au știut să privească dincolo, intuind orizontul de sfințenie care se profila în acel tânăr cu adevărat singular. Astfel, la 23 iunie 1815, a fost hirotonit diacon și la 12 august același an a fost hirotonit preot. În sfârșit la vârsta de 29 de ani, după multe incertitudini, după multe insuccese și atâtea lacrimi, a putut să urce la altarul Domnului și să realizeze visul vieții sale.

Sfântul Paroh de Ars a manifestat mereu o considerație foarte înaltă față de darul primit. El afirma: „Of! Ce lucru mare este preoția! Nu va fi înțeleasă bine decât în cer… dacă ar fi înțeleasă pe pământ, s-ar muri, nu de spaimă ci de iubire!” (Abbé Monnin, Esprit du Curé d’Ars, pag. 113). Pe lângă aceasta, copil fiind îi destăinuise mamei: „Dacă aș fi preot, aș vrea să cuceresc multe suflete” (Abbé Monnin, Procés de l’ordinaire, pag. 1064). Și așa a fost. În slujirea pastorală, pe cât de extraordinar de rodnică pe atât de simplă, acest paroh anonim dintr-un sat pierdut din sudul Franței a reușit așa de mult să se întruchipeze cu slujirea sa încât să devină, și în manieră recognoscibilă vizibil și universal, alter Christus, imagine a Bunului Păstor, care, spre deosebire de mercenar, își dă viața pentru oile sale (cf. In 10,11). După exemplul Bunului Păstor, el și-a dat viața în deceniile de slujire pastorală. Existența lui a fost o cateheză vie, care dobândea o eficacitate deosebită atunci când lumea îl vedea celebrând Liturghia, stând în adorație în fața tabernacolului sau petrecând multe ore în confesional.

Așadar centrul întregii sale vieți era Euharistia, pe care o celebra și o adora cu evlavie și respect. O altă caracteristică fundamentală a acestei figuri sacerdotale extraordinare era slujirea asiduă a spovezilor. Recunoștea în practica sacramentului pocăinței împlinirea logică și naturală a apostolatului sacerdotal, ascultând de mandatul lui Cristos: „Cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora nu le veți ierta nu vor fi iertate” (cf. In 20,23). Sfântul Ioan Maria Vianney s-a remarcat de aceea ca optim și neobosit confesor și maestru spiritual. Trecând „cu o singură mișcare interioară, de la altar la confesional”, unde petrecea o mare parte din zi, căuta în orice mod, prin predică și prin sfatul convingător, să-i facă pe enoriași să redescopere semnificația și frumusețea pocăinței sacramentale, arătând-o ca o exigență intimă a Prezenței euharistice (cf. Scrisoarea către preoți pentru Anul Sfintei Preoții).

Metodele pastorale ale sfântului Ioan Maria Vianney ar putea să apară mai puțin potrivite actualelor condiții sociale și culturale. De fapt, cum ar putea să-l imite un preot astăzi, într-o lume așa de schimbată? Dacă este adevărat că se schimbă timpurile și multe carisme sunt tipice ale persoanei, deci irepetabile, există însă un stil de viață și o dorință de fond pe care cu toții suntem chemați să le cultivăm. Dacă ne uităm bine, ceea ce l-a făcut sfânt pe Parohul de Ars a fost fidelitatea lui umilă față de misiunea la care Dumnezeu l-a chemat; a fost abandonarea lui constantă, plină de încredere, în mâinile Providenței divine. El a reușit să atingă inima oamenilor nu în virtutea propriile capacități umane, nici bazându-se exclusiv pe o angajare fie ea lăudabilă a voinței; a cucerit sufletele, chiar și pe cele mai refractare, comunicându-le ceea ce trăia în mod intim, adică prietenia lui cu Cristos. A fost „îndrăgostit” de Cristos, și adevăratul secret al succesului său pastoral a fost iubirea pe care o nutrea față de Misterul euharistic vestit, celebrat și trăit, care a devenit iubire față de turma lui Cristos, față de creștini și față de toate persoanele care-l caută pe Dumnezeu. Mărturia lui ne amintește, iubiți frați și surori, că pentru fiecare botezat, și încă mai mult pentru preot, Euharistia „nu este pur și simplu un eveniment cu doi protagoniști, un dialog între Dumnezeu și mine. Împărtășania euharistică tinde la o transformare totală a propriei vieți. Cu forță deschide larg întregul eu al omului și creează un nou noi” (Joseph Ratzinger, La Comunione nella Chiesa, pag. 80).

Așadar, departe de a reduce figura sfântului Ioan Maria Vianney la un exemplu, fie el admirabil, al spiritualității devoționale din secolul al XIX-lea, este necesar dimpotrivă să se perceapă forța profetică ce marchează personalitatea lui umană și sacerdotală de actualitate foarte mare. În Franța post-revoluționară care experimenta un fel de „dictatură a raționalismului” orientată să șteargă însăși prezența preoților și a Bisericii în societate, el a trăit mai întâi – în anii tinereții – o clandestinitate eroică parcurgând kilometri în timpul nopții pentru a participa la Sfânta Liturghie. Apoi – ca preot – s-a remarcat printr-o creativitate pastorală singulară și rodnică, aptă să arate că raționalismul, care domnea atunci, era în realitate departe de a satisface necesitățile autentice ale omului, deci, în definitiv, imposibil de trăit.

Iubiți frați și surori, la 150 de ani de la moartea Sfântului Paroh de Ars, provocările societății de astăzi nu sunt mai puțin angajante, ba chiar au devenit probabil mai complexe. Dacă atunci exista „dictatura raționalismului”, în epoca actuală se înregistrează în multe ambiente un fel de „dictatură a relativismului”. Ambele apar ca răspunsuri neadecvate la cererea justă a omului de a folosi pe deplin propria rațiune ca element distinctiv și constitutiv al propriei identități. Raționalismul a fost neadecvat pentru că nu a ținut cont de limitele umane și a pretins să ridice numai rațiunea ca măsură a tuturor lucrurilor, transformând-o într-o zeiță; relativismul contemporan mortifică rațiunea, pentru că de fapt ajunge să afirme că ființa umană nu poate cunoaște nimic cu certitudine dincolo de domeniul științific pozitiv. Însă astăzi, ca și atunci, omul „cerșetor de semnificație și împlinire” merge în căutarea continuă de răspunsuri exhaustive la întrebările de fond pe care nu încetează să și le pună.

Era foarte clară această „sete de adevăr”, care arde în inima oricărui om, pentru Părinții de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican atunci când au afirmat că revine preoților, „ca educatori ai credinței”, să formeze „o comunitate creștină autentică” capabilă să deschidă „tuturor oamenilor drumul care conduce la Cristos” și să exercite „o adevărată acțiune maternă” față de ei, indicând sau iuțind celui care nu crede „drumul care duce la Cristos și la Biserica sa”, și constituind pentru cel care deja crede „stimulent, aliment și sprijin pentru lupta spirituală” (cf. Presbyterorum ordinis, 6). Învățătura pe care continuă să ne-o transmită Sfântul Paroh de Ars în această privință este că, la baza acestei angajări pastorale, preotul trebuie să aibă o unire personală intimă cu Cristos, care trebuie cultivată și mărită zi după zi. Numai dacă este îndrăgostit de Cristos, preotul va putea să-i învețe pe toți această unire, această prietenie intimă cu Învățătorul divin, va putea să atingă inimile oamenilor și să le deschidă la iubirea milostivă a Domnului. Prin urmare, numai așa va putea să reverse entuziasm și vitalitate spirituală în comunitățile pe care Domnul i le încredințează. Să ne rugăm pentru ca, prin mijlocirea sfântului Ioan Maria Vianney, Dumnezeu să dăruiască Bisericii sale preoți sfinți și pentru ca să crească în credincioși dorința de a susține și a ajuta slujirea lor. Să încredințăm această intenție Mariei, pe care chiar astăzi o invocăm ca Sfânta Fecioară a Zăpezii.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.08.2009
Publicarea pe acest sit: 14.08.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns