Anul Euharistiei: sugestii şi propuneri

Anul Euharistiei: sugestii și propuneri

Introducere

După numai un an de la încheierea Anului Rozariului, o nouă inițiativă a Sfântului Părinte: Anul Euharistiei (octombrie 2004 – octombrie 2005). Cele două inițiative sunt în continuitate. De fapt, se află în cadrul direcției pastorale pe care papa a dat-o întregii Biserici prin scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, punând în centrul angajării ecleziale contemplarea chipului lui Cristos, pe făgașul Conciliului Vatican II și ale marelui jubileu (cf. Mane nobiscum, Domine, cap. I).

De fapt, cu scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, papa ne-a invitat să-l contemplăm pe Cristos cu privirea și cu inima Mariei. Apoi a venit enciclica Ecclesia de Eucharistia, care ne-a condus la ceea ce este „izvorul” și „culmea” întregii vieți creștine, invitându-ne la o fervoare reînnoită în celebrarea și în adorarea Euharistiei. În conexiune cu Euharistia, instrucțiunea Redemptionis sacramentum a amintit datoria tuturor de a asigura o liturgie euharistică vrednică de un așa mare mister.

Acum Anul Euharistiei, introdus și orientat de scrisoarea apostolică Mane nobiscum, Domine (7 octombrie 2004), ne oferă o ocazie pastorală importantă pentru ca întreaga comunitate creștină să fie ulterior sensibilizată să facă din acest minunat sacrificiu și sacrament inima vieții sale.

Pentru desfășurarea acestui an, Sfântul Părinte a lăsat Bisericilor locale inițiativa. Totuși, a cerut Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor să ofere „sugestii și propuneri” (cf. Mane nobiscum, Domine, 29), care să poată fi utile pentru toți, păstori și lucrători pastorali la orice nivel, care vor fi chemați să-și dea contribuția lor.

De aici rezultă caracterul acestui material. El nu pretinde nici un aspect exhaustiv, ci se limitează să dea, cu un stil esențial, sugestii operative. Uneori sunt doar amintite domenii și teme care nu trebuie uitate. Un capitol de linii de „spiritualitate” euharistică se speră că poate fi util, cel puțin ca stimulent, în cadrul inițiativelor de cateheză și formare. De fapt, este importat ca Euharistia să fie înțeleasă nu numai în aspectele celebrative, ci și ca proiect de viață, la baza unei autentice „spiritualități euharistice”.

În timp ce îi mulțumim Sfântului Părinte pentru acest nou „dar”, încredințăm reușita acestui an mijlocirii Maicii lui Dumnezeu. La școala ei de „femeie euharistică”, să se trezească „uimirea” în fața misterului trupului și sângelui lui Cristos și toată Biserica să-l trăiască cu ardoare mai mare.

1. Cadru de referință

1. Orizontul deschis de Anul Euharistiei amintește și promovează o muncă pe o rază largă, care să conjuge diferitele dimensiuni ale trăirii în Cristos în Biserică. De fapt, Euharistia nu este o „temă” între altele, ci este însăși inima vieții creștine. „Celebrarea Liturghiei, întrucât este acțiunea lui Cristos și a poporului lui Dumnezeu structurat ierarhic, constituie centrul întregii vieți creștine pentru Biserică și pentru fiecare credincios. Într-adevăr, în Liturghie își găsește desăvârșirea atât lucrarea prin care Dumnezeu sfințește lumea în Cristos, cât și cultul pe care oamenii îl aduc Tatălui, adorându-l prin Cristos, Fiul lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt. În afară de aceasta, Biserica prin ea comemorează, de-a lungul anului, tainele răscumpărării pe care, într-un anumit fel, le face prezente. Toate celelalte slujbe sfinte și orice altă activitate a vieții creștine sunt în strânsă legătură cu Liturghia, din ea provin și către ea se îndreaptă” (Institutio generalis Missalis romani = IGMR, 16).

Prin urmare, accentul euharistic ce marchează acest an special declară și învigorează activități fundamentale ale vieții Bisericii, considerată atât în ansamblul ei, cât și în fiecare membru al său. Însuși papa a subliniat această cheie de lectură, plasând inițiativa în cadrul planului pastoral global, care a fost propus Bisericii în termeni cristologico-trinitari în anii de pregătire a marelui jubileu și „expiră” progresiv în anii succesivi, începând de la scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte. „Anul Euharistiei se află pe un fond care s-a îmbogățit an de an, deși a rămas bine stabilit pe tema lui Cristos și a contemplării chipului său. Într-un anumit sens, el vrea să fie ca un an de sinteză, un fel de culme a întregului drum parcurs” (Mane nobiscum, Domine, 10).

Pe această bază, programarea de inițiative în timpul acestui an ar trebui să țină cont de diferitele domenii și să ofere stimulente din diferite perspective. În acest capitol ne propunem să evocăm, în mod foarte sintetic, câteva „perspective” teologico-pastorale, care schițează un fel de „cadru de referință” pentru sugestiile și propunerile care vor urma.

Credința în Euharistie

2. „Mister al credinței” (cf. Ecclesia de Eucharistia, cap. I), Euharistia se înțelege în lumina revelației biblice și a tradiției ecleziale. În același timp, referința la acestea din urmă este necesară pentru ca Euharistia să poată manifesta caracteristica sa de „mister de lumină” (cf. Mane nobiscum, Domine, cap. II), făcându-ne într-un fel să reparcurgem „drumul de credință” descris în relatarea evanghelică a celor doi „ucenici de la Emaus” pe care Sfântul Părinte a ales-o ca „icoană” pentru Anul Euharistiei. De fapt, Euharistia este mister de lumină fie pentru că presupune și implică lumina cuvântului lui Dumnezeu, fie pentru că însăși „frângerea pâinii” proiectează lumină asupra misterului lui Dumnezeu-Treime: tocmai în evenimentul pascal al morții și învierii lui Cristos și, prin urmare, în „memorialul” său euharistic, Dumnezeu se revelează în cel mai înalt grad ca Dumnezeu-iubire.

De aceea, Anul Euharistiei se propune înainte de toate ca o perioadă de cateheză mai intensă în jurul Euharistiei crezută de Biserică. Această cateheză va ține cont de:

  • Sfânta Scriptură, de la textele referitoare la „pregătirea” misterului în Vechiul Testament la textele din Noul Testament, care se referă atât la instituirea Euharistiei cât și la diferitele sale dimensiuni (cf. de exemplu, textele indicate în Lecționar pentru Liturghia votivă a preasfintei Euharistii);
  • tradiție: de la părinții Bisericii la dezvoltarea teologico-magisterială succesivă, cu atenție deosebită față de Conciliul din Trento, Conciliul Vatican II, documentele recente ale magisteriului. Itinerarele catehetice elaborate de Bisericile locale vor găsi, pentru toate acestea, un punct de referință autoritar și luminător în Catehismul Bisericii Catolice;
  • mistagogie, adică introducerea aprofundată la misterul celebrat prin intermediul explicării riturilor și rugăciunilor din Ordo Missae și din De sacra communione et de cultu mysterii eucharistici extra Missam;
  • bogățiile oferite de istoria spiritualității, evidențiind îndeosebi cum a găsit exprimare în viața sfinților Euharistia crezută și celebrată (cf. Ecclesia de Eucharistia, 62);
  • arta sacră ca mărturie de credință în misterul euharistic.

Celebrarea Euharistiei și cultul euharistic în afara Liturghiei

3. Primită de la Cristos, care a instituit-o, Euharistia este celebrată de Biserică în forma stabilită de ea (cf. IGMR și Praenotanda la Ordo lectionum Missae). Cultul euharistic în afara Liturghiei este strâns legat de celebrarea euharistică și îndreptat spre ea.

„O angajare concretă în acest An al Euharistiei ar putea fi aceea de a studia profund, în fiecare comunitate parohială, Principiile și normele pentru folosirea Liturghierului roman. Apoi, calea privilegiată pentru a fi introduși în misterul mântuirii realizat în sfintele „semne” rămâne aceea de a urma cu fidelitate desfășurarea anului liturgic” (Mane nobiscum, Domine, 17).

Cu titlu de simplă indicație „tematică” pentru lucrătorii pastorali, sunt semnalate în continuare aspectele în jurul cărora suntem invitați în acest an să „ne întrebăm” în mod special, cu scopul unei celebrări demne și al unei adorații mai entuziaste a misterului euharistic. Împreună cu documentele fundamentale menționate mai sus, va fi de ajutor și recenta instrucțiune Redemptionis sacramentum. Trebuie să se țină cont de:

  • locurile celebrării: biserica, altarul, amvonul, scaunul…;
  • adunarea liturgică: sensul și modalitatea participării sale „depline, conștiente, active” (cf. SC, 14);
  • diferitele roluri: preotul care acționează in persona Christi, diaconii, celelalte slujiri și servicii;
  • dinamica celebrativă: de la pâinea cuvântului la pâinea Euharistiei (cf. Ordo lectionum Missae, 10);
  • timpurile celebrării euharistice: duminica, zilele din timpul săptămânii, anul liturgic;
  • raportul Euharistiei cu diferitele sacramente, sacramentalii, înmormântări…;
  • participarea interioară și exterioară: îndeosebi respectarea „momentelor” de tăcere;
  • cântul și muzica;
  • respectarea normelor liturgice;
  • împărtășania dată bolnavilor și viaticul (cf. De sacra communione);
  • adorația preasfântului sacrament, rugăciunea personală;
  • procesiunile euharistice.

O verificare cu privire la aceste puncte ar fi de dorit în mod deosebit în Anul Euharistiei. Desigur, în viața pastorală a fiecărei comunități nu se poate ajunge cu ușurință la țintele mai înalte, dar va trebui să se tindă spre ele. „Dacă rodul acestui an ar fi chiar și numai acela de a reanima în toate comunitățile creștine celebrarea Liturghiei duminicale și de a crește adorația euharistică în afara Liturghiei, acest an de har va obține un rezultat semnificativ. Totuși este un lucru bun a ținti cât mai sus, nemulțumindu-ne cu măsuri mediocre, pentru că știm că putem conta mereu pe ajutorul lui Dumnezeu” (Mane nobiscum, Domine, 29).

Spiritualitatea euharistică

4. În scrisoarea apostolică Spiritus et sponsa pentru cel de-al 40-lea aniversar al constituției despre liturgia sacră, papa și-a dorit să se dezvolte în Biserică o „spiritualitate liturgică”. Este perspectiva unei liturgii care hrănește și orientează existența, plăsmuind trăirea credinciosului ca un autentic „cult spiritual” (cf. Rom 12,1). Fără cultivarea unei „spiritualități liturgice”, practica liturgică se reduce cu ușurință la „ritualism” și zădărnicește harul care izvorăște din celebrare.

Acest lucru este valabil în mod special pentru Euharistie: „Biserica trăiește din Euharistie”. Într-adevăr, celebrarea euharistică este menită pentru trăirea în Cristos, în Biserică, prin puterea Duhului Sfânt. De aceea, este nevoie de a avea grijă de mișcarea ce există de la Euharistia celebrată la Euharistia trăită: de la misterul crezut la viața reînnoită. Pentru aceasta, prezentul material oferă și un capitol de linii de spiritualitate euharistică. În acest cadru de referință de la început va fi util să se arate câteva puncte deosebit de semnificative:

  • Euharistia este culmen et fons al vieții spirituale ca atare, dincolo de multiplele căi ale spiritualității;
  • obișnuita hrană euharistică susține corespunderea la har a fiecărei vocații și stări de viață (slujitori hirotoniți; soți și părinți; persoane consacrate…) și luminează diferitele situații ale existenței (bucurii și dureri, probleme și proiecte, boli și încercări…);
  • dragostea, înțelegerea, iubirea fraternă sunt rodul Euharistiei și fac vizibilă unirea cu Cristos realizată în sacrament; în același timp, exercitarea dragostei în starea de har este condiție pentru ca să se poată celebra în plinătate Euharistia: ea este „izvor”, dar și „epifanie” a comuniunii (cf. Mane nobiscum, Domine, cap. III);
  • compania lui Isus în noi și între noi trezește mărturia în trăirea zilnică, dospește construirea cetății pământești: Euharistia este principiu și proiect de misiune (cf. Mane nobiscum, Domine, cap. IV).

Maria: icoană a Bisericii „euharistice”

5. „Dacă vrem să redescoperim în toată bogăția sa raportul profund care leagă Biserica și Euharistia, nu o putem uita pe Maria, mama și modelul Bisericii”. Așa începe cap. VI al scrisorii enciclice Ecclesia de Eucharistia, în care Ioan Paul al II-lea amintește de relația profundă pe care Maria o are cu Euharistia și cu Biserica ce trăiește din sacramentul altarului. Întâlnirea cu „Dumnezeu cu noi și pentru noi” o include pe Fecioara Maria.

Anul Euharistiei constituie o ocazie potrivită pentru a aprofunda și acest aspect al misterului. Pentru a trăi profund sensul celebrării euharistice și a face în așa fel încât ea să lase un semn în viața noastră, nu există cale mai bună decât a ne lăsa „educați” de către Maria, „femeia euharistică”.

În acest sens, este important de amintit ceea ce a spus papa în Rosarium Virginis Mariae, nr. 15, cu privire la „conformarea cu Cristos împreună cu Maria”: ea „ne introduce în mod natural în viața lui Cristos și ne face „să respirăm” sentimentele sale”. Pe de altă parte – mai scrie papa în Ecclesia de Eucharistia -, în celebrarea euharistică, într-un anumit fel, noi primim mereu, împreună cu memorialul morții lui Cristos, și darul Mariei, care ne-a fost dăruit de Cel Răstignit în persoana lui Ioan („Iată, mama ta” – In 19,27): „A trăi în Euharistie memorialul morții lui Cristos presupune și primirea continuă a acestui dar. Lucrul acesta înseamnă a o lua la noi – după exemplul lui Ioan – pe aceea care de fiecare dată ne este oferită ca mamă. Lucrul acesta înseamnă, în același timp, că ne angajăm să ne conformăm lui Cristos, rămânând la școala Mariei și lăsându-ne însoțiți de ea. Maria este prezentă, împreună cu Biserica și ca mamă a Bisericii, în fiecare dintre celebrările noastre euharistice” (Ecclesia de Eucharistia, 57).

Sunt teme care merită să devină obiect de meditație specială în acest an (cf. Mane nobiscum, Domine, 31).

Cu privire la celebrarea Euharistiei în comuniune cu Maria, prelungind atitudinile cultuale care strălucesc în mod exemplar în ea, a se vedea Collectio Missarum de beata Maria Virgine, Praenotanda, 12-18.

Sfinții, martori ai vieții euharistice

6. În Novo millennio ineunte, nr. 30, papa invită să se așeze întregul drum pastoral al Bisericii în perspectiva „sfințeniei”. Acest lucru nu poate să nu fie valabil în mod deosebit pentru un an cu totul întemeiat pe spiritualitatea euharistică. Euharistia ne face sfinți și nu poate să existe sfințenie care să nu fie întemeiată pe viața euharistică. „Cine mă mănâncă, va trăi prin mine” (In 6,57).

Acest adevăr este mărturisit de „sensus fidei” al întregului popor al lui Dumnezeu. Însă sunt în mod special martori ai acestui adevăr sfinții, în care strălucește misterul pascal al lui Cristos. Ioan Paul al II-lea a scris în Ecclesia de Eucharistia, nr. 62: „Dragi frați și surori, să frecventăm școala sfinților, mari tâlcuitori ai evlaviei euharistice. În ei, teologia euharistică dobândește întreaga splendoare a trăirii, ne „contaminează” și, ca să spunem așa, ne „încălzește””. Este ceva valabil pentru toți sfinții.

Unii dintre ei au trăit această dimensiune cu deosebită intensitate și cu daruri speciale ale Duhului, aprinzându-i pe frați de însăși iubirea lor față de Euharistie (cf. Mane nobiscum, Domine, 31). Exemplele ar putea fi nenumărate: de la sfântul Ignațiu din Antiohia la sfântul Ambrozie, de la sfântul Bernard la sfântul Toma de Aquino, de la sfântul Pascal Baylon la sfântul Alfons Maria de Liguori, de la sfânta Ecaterina de Siena la sfânta Tereza de Avila, de la sfântul Petru Giuliani Eymard la sfântul Pius de Pietrelcina, până la „martirii Euharistiei”, vechi și moderni, de la sfântul Tarciziu la sfântul Nicolae Pieck și însoțitorii, la sfântul Petru Maldonado.

Anul Euharistiei va oferi ocazia de a-i redescoperi pe acești „martori”, fie între cei mai cunoscuți la nivelul Bisericii Universale, fie între cei care sunt mai amintiți în Bisericile locale. Este de dorit ca însăși cercetarea teologică să se intereseze de ei, de vreme ce viața sfinților este un semnificativ „locus theologicus„: în sfinți „ne vorbește Dumnezeu” (cf. Lumen gentium, 50) și experiența lor spirituală (cf. Dei Verbum, 8), garantată de discernământul eclezial, face lumină asupra misterului. Mergând în lumina și pe urmele lor va fi mai ușor să asigurăm ca acest an de har să fie cu adevărat rodnic.

2. Contexte cultuale

7. Aflându-se în inima economiei sacramentale, ca o culme a inițierii creștine, Euharistia luminează celelalte sacramente și este punctul lor de convergență. Însăși formula rituală prevede sau stabilește – cu excepția Pocăinței – că sacramentele sunt sau pot fi inserate în celebrarea Euharistiei (cf. Praenotanda din diferite Ordines; Redemptionis sacramentum, 75-76).

Liturgia orelor poate să fie armonizată cu celebrarea euharistică (cf. IGLH, 93-97).

Și sacramentaliile – cum sunt binecuvântarea abatelui sau abatesei, profesiunea călugărilor, consacrarea fecioarelor, conferirea slujirilor instituite sau extraordinare, înmormântările – își au contextul lor normal în timpul Liturghiei. Dedicarea bisericii și a altarului au loc împreună cu celebrarea Euharistiei.

Există și alte binecuvântări care se pot face în timpul Liturghiei (cf. Ordo coronandi imaginem B.M. Virginis, De benedictionibus, 28).

Dacă este adevărat că alte binecuvântări, acte de cult, practici de evlavie nu trebuie inserate în Liturghie (cf. De benedictionibus, 28; De sacra communione, 83; Redemptionis sacramentum, 75-79; Îndreptar evlavia populară, 13, 204), este la fel de adevărat că nu există rugăciune creștină fără referință la Euharistie, rugăciunea maximă a Bisericii, indispensabilă pentru creștini. Multiplele forme de rugăciune privată, ca și diferitele expresii de evlavie populară, realizează, de fapt, sensul lor genuin în faptul de a dispune pentru celebrarea Euharistiei sau de a prelungi efectele sale în viață.

Ca titlu indicativ se amintesc câteva zile, timpuri și moduri de rugăciune cu referință euharistică.

Duminica

8. Duminica este „ziua sărbătorii primordiale”, „fundament și nucleu al întregului an liturgic” (SC, 106). „Înțeleasă în totalitatea semnificațiilor și a implicațiilor sale, ea este, într-un anumit fel, sinteza vieții creștine și condiție pentru a trăi bine această viață” (Dies Domini, 81).

De fapt, este ziua lui Cristos înviat și deci poartă cu sine comemorarea a ceea ce este însuși fundamentul credinței creștine (cf. 1Cor 15,14-19). „Dacă duminica este ziua învierii, ea nu este numai comemorarea unui eveniment trecut: este celebrarea prezenței vii ai Celui Înviat în mijlocul ucenicilor săi. Pentru ca această prezență să fie vestită și trăită în mod adecvat, nu este suficient ca ucenicii lui Cristos să se roage individual și să amintească în interior, în secretul inimii, moartea și învierea lui Cristos (…). De aceea, este important să se adune, pentru a exprima în mod deplin însăși identitatea Bisericii, ekklesia, adunarea convocată de Domnul înviat” (Dies Domini, 31). De fapt, celebrarea euharistică este inima duminicii.

Legătura între manifestarea Celui Înviat și Euharistie este reprezentată în mod deosebit în relatarea despre ucenicii din Emaus (cf. Lc 24,13-35), călăuziți de Cristos însuși să intre în mod intim în misterul său prin intermediul ascultării cuvântului său și împărtășirea cu „pâinea frântă” (cf. Mane nobiscum, Domine). Gesturile făcute de Isus – „El a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor” (Lc 24,30) – sunt aceleași pe care el le-a făcut la ultima Cină și pe care le face fără încetare, prin intermediul preotului, în Euharistiile noastre.

Caracterul propriu al Liturghiei duminicale și importanța pe care o capătă aceasta pentru viața creștină cer ca ea să fie pregătită cu grijă specială, în așa fel încât să fie simțită ca o epifanie a Bisericii (cf. Dies Domini, 34-36; Ecclesia de Eucharistia, 41; Novo millennio ineunte, 36) și să se distingă ca o celebrare fericită și plăcută, antrenantă și implicată (cf. Dies Domini, 50-51).

Animarea celebrării euharistice duminicale în toate comunitățile ar trebui să fie prima angajare din acest an special. Dacă se va face măcar acest lucru, împreună cu creșterea adorației euharistice în afara Liturghiei, Anul Euharistiei va obține deja un rezultat important (cf. Mane nobiscum, Domine, 23 și 29).

Privegherea pascală și împărtășania pascală

9. Privegherea pascală este inima anului liturgic. În ea, celebrarea Euharistiei este „culmea, fiind în mod deplin sacramentul Paștelui, adică memorial al sacrificiului crucii și prezență a lui Cristos înviat, completare a inițierii creștine, pregustare a Paștelui veșnic” (Scrisoare sărbători pascale, 90).

Recomandând să nu se celebreze în grabă liturgia euharistică în privegherea pascală, ci să se aibă grijă ca toate riturile și cuvintele să dobândească forța maximă de expresie, în special împărtășania euharistică, moment de participare deplină la misterul celebrat în această noapte sfântă, este de dorit – lăsând ordinariilor locurilor evaluarea cu privire la oportunități și la circumstanțe, respectându-se în mod deplin normele liturgice: cf. Redemptionis sacramentum, 100-107 – să se ajungă la plinătatea semnului euharistic prin împărtășania din privegherea pascală primită sub speciile pâinii și vinului (cf. Scrisoarea sărbători pascale, 91 și 92).

Octava pascală, ca și Liturghiile duminicale din timpul pascal sunt deosebit de semnificative pentru neofiți (cf. Ordo initiationis christianae adultorum, 37-40 și 235-239). Este o cutumă ca în aceste duminici copiii să facă prima Împărtășanie (cf. Scrisoare sărbători pascale, 103). Se recomandă ca, mai ales în octava Paștelui, sfânta Împărtășanie să fie dusă la bolnavi (cf. Scrisoare sărbători pascale, 104).

În timpul pascal păstorii să amintească semnificația poruncii Bisericii de a primi în acest timp sfânta Împărtășanie (cf. CIC, can. 920), făcând în așa fel ca această poruncă să nu fie percepută în mod minimalist, ci ca punct stabil și peste care nu se poate trece în mod obișnuit cel puțin în toate duminicile.

Joia Sfântă

10. Este cunoscută valoarea Liturghiei crismei, care conform tradiției se celebrează în Joia din Săptămâna Sfântă (din motive pastorale se poate anticipa în altă zi, cu condiția să fie aproape de Paști: cf. Caeremoniale episcoporum, 275). În afara de faptul de a-i chema pe preoții din diferitele părți ale diecezei să concelebreze cu episcopul, să fie invitați cu insistență și credincioșii să participe la această Liturghie și să primească sacramentul Euharistiei în timpul celebrării sale (cf. Scrisoarea sărbători pascale, 35).

Pentru a aminti, mai ales preoților, misterul euharistic din Joia Sfântă, încă de la începutul pontificatului său, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a trimis o scrisoare către preoți (în anul 2003, scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia).

Datorită semnificației speciale pe care o are această zi (cf. Caeremoniale episcoporum, 97), trebuie să se îndrepte toată atenția spre misterele comemorate în mod deosebit în Liturghia „la Cina Domnului”: instituirea Euharistiei, instituirea Preoției ministeriale și porunca Domnului cu privire la dragostea fraternă.

Oportune indicații celebrative și pastorale cu privire la Liturghia de seară din Joia Sfântă, procesiunea euharistică la încheierea ei și adorația preasfântului sacrament pot fi găsite în Scrisoarea circulară cu privire la pregătirea și celebrarea sărbătorilor pascale, 44-57 și în Îndreptar cu privire la evlavia populară și liturgie, 141.

Solemnitatea Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos

11. Această sărbătoare, „extinsă în anul 1264 de către papa Urban al IV-lea la toată Biserica latină, pe de o parte a constituit un răspuns de credință și de cult la învățăturile eretice despre misterul prezenței reale a lui Cristos în Euharistie, pe de altă parte a fost încoronarea unei mișcări de evlavie arzătoare față de mărețul sacrament al altarului” (Îndreptar evlavia populară, 160).

Sărbătoarea Corpus Domini a inspirat noi forme de evlavie euharistică în poporul lui Dumnezeu, care au ajuns până la noi (cf. Îndreptar evlavia populară, 160-163). Între ele, procesiunea, care reprezintă forma tip a procesiunilor euharistice: prelungește celebrarea Euharistiei în așa fel încât poporul creștin „să aducă mărturie publică de credință și de venerație față de preasfântul sacrament” (De sacra communione, 101; cf. CIC, can. 944). De aceea, „să se trăiască, în acest an, cu fervoare deosebită solemnitatea Corpus Domini cu tradiționala procesiune. Credința în Dumnezeu care, întrupându-se, a devenit însoțitorul nostru de călătorie, să fie proclamată pretutindeni și îndeosebi pe drumurile noastre și între casele noastre, ca expresie a iubirii noastre recunoscătoare și izvor de binecuvântare inepuizabilă” (Mane nobiscum, Domine, 18).

Un accent cu precădere euharistic va putea să capete în mod oportun și solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus.

Celebrarea euharistică și Liturgia orelor

12. „Liturgia orelor prelungește la diferite ore ale zilei laudele și mulțumirile, ca și amintirea tainelor mântuirii, rugăciunile și pregustarea măririi cerești care ni se oferă în misterul euharistic, „centrul și culmea întregii vieți a comunității creștine”.

Celebrarea Euharistiei este foarte bine pregătită de Liturgia orelor, deoarece aceasta trezește cum se cuvine dispozițiile necesare pentru celebrarea rodnică a Euharistiei, cum sunt credința, speranța, iubirea, evlavia și dorința de renunțare la sine” (IGLH, 12).

În celebrarea comună, atunci când circumstanțele sugerează acest lucru, se poate face o unire mai strânsă între Liturghie și o oră din Oficiu – laudele de dimineață, ora medie, vesperele – conform indicațiilor și normelor în vigoare (cf. IGLH, 93-97).

Adorația euharistică

13. Rezerva din trupul lui Cristos pentru împărtășirea bolnavilor i-a dus pe credincioși la cutuma lăudabilă de a se aduna în rugăciune pentru a-l adora pe Cristos, prezent în mod real în sacramentul păstrat în tabernacol. Recomandată de Biserică păstorilor și credincioșilor, adorația preasfântului sacrament exprimă în mod foarte clar legătura existentă între celebrarea sacrificiului Domnului și prezența sa permanentă în ostia consacrată (cf. De sacra communione, 79-100; Ecclesia de Eucharistia, 25; Mysterium fidei; Redemptionis sacramentum, 129-141).

A sta în rugăciune lângă Domnul Isus, viu și adevărat în sfântul sacrament, maturizează unirea cu el, dispune pentru celebrarea rodnică a Euharistiei și prelungește atitudinile cultuale și existențiale trezite de ea.

Conform tradiției Bisericii, ea se exprimă în diferite modalități:

  • simpla vizită la preasfântul sacrament aflat în tabernacol: scurtă întâlnire cu Cristos sugerată de credința în prezența sa și caracterizată de rugăciunea tăcută;
  • adorația în fața preasfântului sacrament expus, conform normelor liturgice, în ostensor sau în pixidă, în formă prelungită sau scurtă;
  • adorația perpetuă, cea a celor patruzeci de ore sau în alte forme, care implică o întreagă comunitate călugărească sau o asociație euharistică sau o comunitate parohială și dau ocazia pentru numeroase exprimări de evlavie euharistică (cf. Îndreptar evlavia populară, 165).

14. Adorația și Sfânta Scriptură. „În timpul expunerii, rugăciunile, cântările și lecturile trebuie să fie așezate în așa fel încât credincioșii în rugăciune să-și orienteze și să-și centreze evlavia spre Cristos Domnul. Pentru a favoriza intimitatea rugăciunii, să se propună lecturi din Sfânta Scriptură cu omilie sau scurte îndemnuri, care să-i conducă pe credincioși la o aprofundare respectuoasă a misterului euharistic. Este bine ca la cuvântul lui Dumnezeu credincioșii să răspundă prin cântare și ca în momente oportune să se respecte tăcerea sacră” (De sacra communione, 95).

15. Adorația și Liturgia orelor. „În fața preasfântului sacrament, expus pentru un timp prelungit, se poate celebra și o parte din Liturgia orelor, în special dacă este vorba de orele principale. De fapt, cu această celebrare se extinde la diferitele ore ale zilei lauda și aducerea de mulțumire din celebrarea euharistică și Biserica îndreaptă către Cristos, și, prin intermediul lui, către Tatăl, rugăciuni și cereri în numele întregii lumi” (De sacra communione, 96).

16. Adorația și Rozariul. Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae ne-a ajutat ulterior să depășim o viziune a Rozariului doar ca rugăciune mariană, invitând la valorizarea aspectului său eminent cristologic: contemplarea misterelor lui Cristos cu ochii și inima Mariei, în comuniune cu ea și după exemplul ei.

Dacă rămâne adevărat că, în timpul expunerii preasfântului sacrament, nu trebuie să se facă alte practici de evlavie în cinstea Fecioarei Maria și a sfinților (cf. Îndreptar evlavia populară, 165), se înțelege totuși de ce magisteriul nu exclude Rozariul: tocmai în virtutea acestui caracter al său trebuie subliniat și dezvoltat. Chiar în vederea Anului Euharistiei papa a scris: „Însuși Rozariul, înțeles în sensul său profund, biblic și cristocentric, pe care l-am recomandat în scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, va putea fi o cale deosebit de potrivită pentru contemplația euharistică, realizată în compania și la școala Mariei” (Mane nobiscum, Domine, 18; cf. Redemptionis sacramentum, 137; Îndreptar evlavia populară, 165). De aceea, trebuie redescoperite și promovate în practica pastorală elementele oferite în Rosarium Virginis Mariae, cap. III. Ascultarea unui text biblic, tăcerea meditativă, cadența cristologică după numele lui Isus în centrul rugăciunii Bucură-te, Marie, imnul Gloria cântat, o rugăciune conclusivă adaptată adresată lui Cristos, chiar în formă de litanie, favorizează natura contemplativă care califică rugăciunea în fața preasfântului sacrament păstrat în tabernacol sau expus. A recita Rozariul în grabă, lipsa spațiului meditativ, insuficienta orientare cristologică nu ajută la întâlnirea lui Cristos prezent în sacramentul altarului.

Referitor la litaniile sfintei Fecioare, care sunt un act cultual independent ce nu este legat în mod necesar de Rozariu (cf. Îndreptar evlavia populară, 203), pot fi mai oportun înlocuite de litanii îndreptate direct către Cristos (de exemplu, Litania inimii lui Isus, a sângelui lui Cristos).

17. Binecuvântarea euharistică. Atunci când este preotul sau diaconul, procesiunile și adorațiile euharistice se încheie în mod obișnuit cu binecuvântarea cu preasfântul sacrament. Ceilalți slujitori sau persoane, care au primit misiunea de a expune sfântul sacrament, la încheierea ei repun sacramentul în tabernacol (cf. De sacra communione, 91).

Deoarece binecuvântarea cu preasfântul sacrament nu este o formă de evlavie euharistică independentă, trebuie să fie precedată de o scurtă expunere, cu un timp potrivit de rugăciune și tăcere. „Este interzisă expunerea făcută numai pentru a da binecuvântarea” (De sacra communione, 89).

Procesiunile euharistice

18. Procesiunea euharistică pe drumurile cetății pământești îi ajută pe credincioși să se simtă popor al lui Dumnezeu, care merge împreună cu Domnul său, proclamând credința în „Dumnezeu cu noi și pentru noi” (cf. Redemptionis sacramentum, 142-144; Îndreptar evlavia populară, 162-163). Acest lucru este valabil mai ales pentru procesiunea euharistică prin excelență, aceea de Corpus Domini.

Este necesar ca în procesiuni să se respecte normele care garantează demnitatea și reverența față de preasfântul sacrament și le reglementează desfășurarea, în așa fel încât împodobirea drumurilor, florile, cântările și rugăciunile să fie o manifestare de credință în Domnul și de laudă adusă lui (cf. De sacra communione, 101-108).

Congresele euharistice

19. Semn de credință și de dragoste, manifestare cu totul specială a cultului euharistic, congresele euharistice „trebuie considerate ca o „statio„, adică o oprire de angajare și de rugăciune, la care o comunitate invită Biserica Universală, sau o Biserică locală invită celelalte Biserici din aceeași regiune sau din aceeași națiune sau din întreaga lume, pentru a aprofunda împreună vreun aspect al misterului euharistic și a-i aduce un omagiu de venerație publică, în legătura dragostei și a unității” (De sacra communione, 109).

Pentru reușita rodnică a congresului să se ia în considerare indicațiile date pentru pregătirea și desfășurarea sa în De sacra communione, 110-112.

3. Linii de spiritualitate euharistică

20. Un discurs de spiritualitate euharistică ar cere mult mai mult decât ne propunem să oferim în aceste pagini. De fapt, ne limităm la câteva „puncte de plecare”, având încredere că Bisericile locale vor relua discursul, dând stimulente și conținuturi mai ample prin inițiative specifice de cateheză și formare. Într-adevăr, este important ca Euharistia să fie percepută nu numai în aspectele celebrative, ci și ca proiect de viață și să stea la baza unei autentice „spiritualități euharistice”.

Anul Euharistiei este un timp potrivit pentru a lărgi privirea dincolo de aspectele tipic celebrative. Tocmai pentru că este inima vieții creștine, Euharistia nu se încheie între pereții bisericii, ci cere să se transmită în viața celui care participă la ea. Sacramentul trupului lui Cristos este împărțit în vederea edificării trupului lui Cristos care este Biserica. Atitudinile euharistice la care suntem educați de celebrare trebuie cultivate în viața spirituală, ținând cont de vocația și de starea de viață a fiecăruia. Cu adevărat, Euharistia este hrană esențială pentru toți cei care cred în Cristos, fără deosebire de vârstă și condiție.

Considerațiile pe care le oferim aici schițează câteva piste de reflecție, pornind de la vreo exprimare a liturgiei înseși, reluată din textul latin al Liturghierului. Vrem să subliniem astfel că spiritualitatea liturgică se caracterizează prin ancorarea sa în semne, în rituri, în cuvintele celebrării și poate găsi în ele hrană sigură și îmbelșugată.

21. Ascultarea Cuvântului

Verbum Domini.

La încheierea lecturilor din Sfânta Scriptură, expresia Verbum Domini (Cuvântul Domnului) ne amintește cât de important este ceea ce iese din gura lui Dumnezeu și ne face să-l simțim nu ca un text „îndepărtat”, chiar dacă este inspirat, ci ca un cuvânt viu prin care Dumnezeu ne interpelează: suntem în contextul unui adevărat „dialog al lui Dumnezeu cu poporul său, dialog în care sunt proclamate minunățiile mântuirii și sunt repropuse în mod continuu exigențele alianței” (Dies Domini, 41).

Liturgia cuvântului este o parte constitutivă a Euharistiei (cf. SC 56; Dies Domini, 39-41). Ne strângem în adunarea liturgică pentru a asculta ceea ce Domnul are să ne spună: tuturor și fiecăruia. El ne vorbește acum și aici nouă, care îl ascultăm cu credință, crezând că numai el are cuvintele vieții veșnice, că acest cuvânt al său este făclie pentru pașii noștri.

A participa la Euharistie înseamnă a-l asculta pe Domnul cu scopul de a pune în practică tot ceea ce ne arată, ne cere, dorește de la viața noastră. Rodul ascultării lui Dumnezeu, care ne vorbește atunci când în biserică se citesc Sfintele Scripturi (cf. SC, 7), se maturizează în viața zilnică (cf. Mane nobiscum,Domine, 13).

Atitudinea de ascultare se află la începutul vieții spirituale. A crede în Cristos înseamnă a asculta cuvântul său și a-l pune în practică. Este docilitate față de glasul Duhului, Învățătorul interior care ne conduce la tot adevărul, nu numai la adevărul care trebuie cunoscut, ci și la adevărul care trebuie practicat.

Pentru a-l asculta cu adevărat pe Domnul în liturgia cuvântului este necesar să avem ascuțit auzul inimii. La aceasta ne pregătește lectura personală a Sfintelor Scripturi, în timpuri și ocazii programate și nu lăsate pentru eventuale răgazuri scurte de timp. Și, pentru ca tot ceea ce s-a ascultat în celebrarea euharistică să nu dispară din minte și din inimă o dată cu ieșirea din biserică, trebuie găsite moduri pentru a prelungi ascultarea lui Dumnezeu, care face să ajungă la noi glasul său în mii de moduri, prin intermediul circumstanțelor vieții zilnice.

22. Convertirea

Agnoscamus peccata nostra ut apti simus ad sacra mysteria celebranda.
Kyrie eleison, Christe eleison.
Domine Deus, Agnus Dei, Filius Patris, qui tollis peccata mundi: miserere nobis.
Agnus Dei qui tollis peccata mundi: miserere nobis.
Domine non sum dignus ut intres…

Așa cum se vede din textele citate, dimensiunea penitențială este foarte prezentă în celebrarea euharistică. Ea iese în evidență nu numai la început în actul penitențial, cu diferitele sale formule de invocare a milostivirii, ci și în implorarea lui Cristos la cântul Gloria, la cântul Agnus Dei în timpul frângerii pâinii, la rugăciunea pe care o adresăm Domnului înainte de a participa la ospățul euharistic.

Euharistia stimulează la convertire și purifică inima penitentului, conștient de propriile lipsuri și doritor de iertarea lui Dumnezeu, deși nu înlocuiește mărturisirea sacramentală, singurul mod obișnuit, pentru păcatele grave, pentru a primi împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica.

Această atitudine a spiritului trebuie să se prelungească pe parcursul zilelor noastre, susținută de cercetarea cugetului, adică acea confruntare a gândurilor, cuvintelor, faptelor, omisiunilor cu evanghelia lui Isus.

A vedea cu transparență lipsurile noastre ne eliberează de autocompătimire, ne menține în adevăr înaintea lui Dumnezeu, ne duce la mărturisirea milostivirii Tatălui care este în ceruri, ne arată drumul care ne așteaptă, ne conduce la sacramentul Pocăinței. Apoi ne deschide spre laudă și spre aducere de mulțumire. În sfârșit, ne ajută să fim binevoitori față de aproapele, să-l compătimim în slăbiciunile sale și să-l iertăm. Avertismentul lui Isus de a ne reconcilia cu fratele, înainte de a aduce ofranda la altar (cf. Mt 5,23-24), și apelul lui Paul de a face o verificare a conștiinței noastre înainte de a participa la Euharistie („Fiecare să se cerceteze pe sine însuși și apoi să mănânce din pâine și să bea din potir” – 1Cor 11,28), trebuie luate în serios. Fără cultivarea acestor atitudini, Euharistia este neglijată într-o dimensiune profundă a ei.

23. Comemorarea

Memores igitur, Domine, eiusdem Filii tui salutifere passionis necnon mirabilis resurrectionis este ascensionis in caelum (Rugăciunea euharistică III).

„Creștinii celebrează Euharistia încă de la începuturi și într-o formă care în substanță nu s-a schimbat de-a lungul marii diversități a timpurilor și a liturgiilor, datorită faptului că ne socotim legați de porunca Domnului, pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24-25)” (CBC, 1356).

În sens specific, Euharistia este „memorial” al morții și învierii Domnului. Celebrând Euharistia, Biserica face comemorarea lui Cristos, a ceea ce el a făcut și a spus, a întrupării, morții, învierii, înălțării sale la cer. În el, face comemorarea întregii istorii a mântuirii, prefigurată în vechea alianță.

Face comemorarea a ceea ce Dumnezeu – Tată, Fiu și Duh Sfânt – a făcut și face pentru întreaga omenire, de la creație la „recrearea” în Cristos, așteptând întoarcerea sa la sfârșitul timpurilor pentru a recapitula în el toate lucrurile.

„Memorialul” euharistic, trecând de la celebrare în atitudinile noastre vitale, ne stimulează să facem comemorare recunoscătoare a tuturor darurilor primite de la Dumnezeu în Cristos. Rezultă de aici o viață marcată de „recunoștință”, de sensul de „gratuitate” și în același timp de sensul de „responsabilitate”.

De fapt, a aminti ceea ce Dumnezeu a făcut și face pentru noi hrănește drumul spiritual. Rugăciunea Tatăl nostru ne amintește că suntem fii ai Tatălui care este în ceruri, frați ai lui Isus, însemnați de Duhul Sfânt care a fost revărsat în inimile noastre.

A aminti darurile naturii (viața, sănătatea, familia…) menține vie mulțumirea și angajarea de a le valoriza.

A aminti darurile harului (Botezul și celelalte sacramente; virtuțile creștine…) menține vie, alături de mulțumire, angajarea de a nu zădărnici acești „talanți” și mai curând de a-i face să rodească.

24. Sacrificiul

Hoc est corpus meum. Hic est calix sanguinis mei novi et aeterni testamenti.
Te igitur, clementissime Pater, per Iesum Christum, Filium tuum, Dominum nostrum, supplices rogamus ac petimus, uti accepta habeas et benedicas haec dona, haec munera, haec sancta sacrificia illibata.
Memento, Domine, …omnium circustantium, quorum tibi fides cognita est et nota devotio, pro quibus tibi offerimus: vel qui tibi offerunt hoc sacrificium laudis.
Hanc igitur oblationem servitutis nostrae, sed et cunctae familiae tuae. (Rugăciunea euharistică I).
Offerimus tibi, gratias referentes, hoc sacrificium vivum et sanctum. (Rugăciunea euharistică III).

Euharistia este sacramentul sacrificiului pascal al lui Cristos. De la întruparea în sânul Fecioarei până la ultima respirație pe cruce, viața lui Isus este un holocaust neîncetat, o încredințare perseverentă planului Tatălui. Culmea este sacrificiul lui Cristos pe Calvar: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Cristos, Paștele nostru, a fost jertfit, se împlinește opera răscumpărării noastre” (Lumen gentium, 3; CBC, 1364).

Acest unic și veșnic sacrificiu este făcut prezent în mod real în sacramentul altarului. Cu adevărat, „sacrificiul lui Cristos și sacrificiul Euharistiei sunt un singur sacrificiu” (CBC, 1367).

La acest sacrificiu Biserica asociază sacrificiul său, pentru a deveni un singur trup și un singur spirit în Cristos, al cărui semn este împărtășirea sacramentală (cf. Ecclesia de Eucharistia, 11-16). A participa la Euharistie, a ne supune evangheliei pe care o ascultăm, a mânca trupul și a bea sângele Domnului, înseamnă a face din viața noastră un sacrificiu plăcut lui Dumnezeu: „prin Cristos, cu Cristos și în Cristos”.

După cum acțiunea rituală a Euharistiei este întemeiată pe sacrificiul oferit de Cristos o dată pentru totdeauna în zilele existenței sale pământești (cf. Evr 5,7-9) și îl reprezintă în mod sacramental, tot așa participarea noastră la celebrare trebuie să aducă cu sine ofranda existenței noastre. În Euharistie Biserica oferă sacrificiul lui Cristos oferindu-se împreună cu el (cf. SC, 48; IGMR, 79, f; Ecclesia de Eucharistia, 13).

Așadar, dimensiunea de sacrificiu a Euharistiei angajează viața. De aici rezultă spiritualitatea sacrificiului, a dăruirii de sine, a gratuității, a oblativității cerute de trăirea în mod creștinesc.

În pâinea și în vinul pe care le aducem la altar este semnificată existența noastră: suferința și angajarea de a trăi asemenea lui Cristos și conform poruncii date ucenicilor săi.

În împărtășirea cu trupul și cu sângele lui Cristos este semnificat acel „iată-mă” al nostru prin care îl lăsăm pe el să gândească, să vorbească și să acționeze în noi.

Spiritualitatea euharistică a sacrificiului ar trebui să pătrundă timpul zilelor noastre: munca, relațiile, miile de lucruri pe care le facem; angajarea în practicarea vocației de soți, părinți, copii; dăruirea pentru slujire pentru cel care este episcop, preot, diacon; mărturia persoanelor consacrate; sensul „creștin” al durerii fizice și al suferinței morale; responsabilitatea de a zidi cetatea pământească, în diferitele dimensiuni pe care le comportă, în lumina valorilor evanghelice.

25. Mulțumirea

Vere dignum et iustum est, aequum et salutare,
nos semper et ubique gratias agere.

În ajunul pătimirii sale, în seara în care a instituit sacramentul sacrificiului său pascal, Isus a luat pâinea, a mulțumit, a frânt-o și a dat-o ucenicilor… Aducerea de mulțumire a lui Isus re-trăiește în fiecare celebrare euharistică a noastră.

Termenul „euharistie”, din limba greacă, înseamnă de fapt mulțumire (cf. CBC, 1328). Este o dimensiune care reiese în mod clar în dialogul care introduce Rugăciunea euharistică: la invitația preotului „Să mulțumim Domnului, Dumnezeului nostru”, credincioșii răspund: „Vrednic și drept este”. Începutul rugăciunii euharistice este caracterizat mereu de o formulă care atestă sensul reuniunii de rugăciune: „Cu adevărat vrednic și drept, de cuviință și mântuitor lucru este, să-ți aducem mulțumiri pururea și în tot locul ție, Doamne, Părinte sfânt…”.

Aceste formule codificate, în timp ce atestă ceea ce facem în celebrare, exprimă o atitudine care nu ar trebui să dispară în spiritul celor renăscuți în Cristos: a mulțumi este caracteristic pentru cel care se simte în mod gratuit iubit, reînnoit, iertat. Este „drept” și „de cuviință” a-i mulțumi lui Dumnezeu „pururea” (ca timp) și „în tot locul” (ca spațiu).

De aici se iradiază spiritualitatea mulțumirii pentru darurile primite de la Dumnezeu (viața, sănătatea, familia, vocația, Botezul etc.).

A-i mulțumi lui Dumnezeu nu numai în ocaziile mari, ci „pururea”: sfinții i-au mulțumit Domnului în încercare, în ceasul martiriului (sfântul Ciprian a poruncit apropiaților săi să dea 25 de monede de aur călăului său: Actele martiriului, 3-6, Oficiul lecturilor din 16 septembrie), pentru harul crucii… Pentru cel care trăiește spiritul euharistic, fiecare circumstanță a vieții este ocazie potrivită pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu (cf. Mane nobiscum, Domine, 26).

A mulțumi pururea și „în tot locul”: în ambientele vieții zilnice, casa, locurile de muncă, spitalele, școlile…

Euharistia ne educă și să ne unim cu mulțumirea care se înalță de la cei care cred în Cristos răspândiți pe tot pământul, unind mulțumirea noastră cu aceea a lui Cristos însuși.

26. Prezența lui Cristos

Dominus vobiscum.
Gloria tibi, Domine.
Laus tibi, Christe.
Mortem tuam annuntiamus, Domine, et tuam resurrectionem confitemur, donec venias.
Ecce Agnus Dei… Domine, non sum dignus…

„În celebrarea Liturghiei sunt scoase treptat în evidență modurile principale ale prezenței lui Cristos în Biserică. Este prezent în primul rând în însăși adunarea credincioșilor reuniți în numele său; este prezent în cuvântul său, atunci când în biserică se citește Scriptura și se face comentariul ei; este prezent în persoana celebrantului; în sfârșit și mai ales este prezent sub speciile euharistice: aceasta este o prezență absolut unică, pentru că în sacramentul Euharistiei este Cristos total și întreg, Dumnezeu și om, în mod substanțial și în mod neîntrerupt. Tocmai pentru aceasta, prezența lui Cristos sub speciile consacrate este numită reală: „Reală nu prin excludere, ca și cum celelalte nu ar fi reale, ci prin antonomasie” (Mysterium fidei, 39; De sacra communione, 6).

„Îndeosebi este necesar, atât în celebrarea Liturghiei, cât și în cultul euharistic din afara Liturghiei, să se cultive conștiința vie a prezenței reale a lui Cristos, având grijă de a o mărturisi cu tonul vocii, cu gesturile, cu mișcările, cu întregul ansamblu al comportamentului” (Mane nobiscum, Domine, 18).

Semn vizibil al realităților invizibile, sacramentul conține ceea ce semnifică. Euharistia este înainte de toate opus Dei: Domnul vorbește și acționează, acum, aici, pentru noi, în virtutea puterii Duhului (cf. CBC, 1373). Credința în prezența sa reală o exprimăm, de exemplu, în dialogurile directe pe care le adresăm Domnului după ce i-am ascultat cuvântul: „Laudă ție, Cristoase”, și înainte de a ne împărtăși cu trupul și sângele său: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu”.

Celebrarea Euharistiei ar trebui să ne facă să exclamăm, asemenea apostolilor după ce l-au întâlnit pe Cel Înviat: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,25). Împărtășirea cu trupul și sângele lui Cristos este împărtășire cu Cel Înviat, medicament al nemuririi, garanție a gloriei viitoare.

Prezența, căldura, lumina lui Dumnezeu cu noi trebuie să rămână în noi și să transpară în toată viața noastră. Împărtășirea cu Cristos ne ajută să „vedem” semnele prezenței divine în lume și să „le manifestăm” celor pe care îi întâlnim.

27. Comuniune și dragoste

Una voce dicentes.
Concede, ut qui corpore et sanguine Filii tui reficimur, Spiritu eius Sancto repleti, unum corpus et unus spiritus inveniamur in Christo. (Rugăciunea euharistică III).

„Populo congregato”: cu aceste cuvinte începe Ordo Missae. Semnul crucii la începutul Liturghiei arată că Biserica este poporul adunat în numele Sfintei Treimi.

A se aduna cu toții, în același loc, pentru a celebra sfintele taine înseamnă a răspunde Tatălui ceresc care îi cheamă pe fiii săi, pentru a-i strânge la sine prin Cristos, în iubirea Duhului Sfânt.

Euharistia nu este acțiune privată, ci acțiune a lui Cristos care asociază mereu cu sine Biserica prin legătură nupțială indisolubilă (cf. Mane nobiscum, Domine, cap. III).

În liturgia cuvântului ascultăm același cuvânt divin, izvor de comuniune între toți cei care îl pun în practică.

În liturgia euharistică prezentăm, în pâine și în vin, ofranda vieții noastre: este ofranda „comună” a Bisericii care, în sfintele taine, se dispune să se împărtășească cu Cristos.

În virtutea acțiunii Duhului Sfânt, în ofranda Bisericii devine prezent sacrificiul lui Cristos („Privește cu bunătate la darul Bisericii tale și recunoscând în el jertfa prin care ne-ai împăcat cu tine”): o singură ofrandă spirituală plăcută Tatălui, prin Cristos, cu Cristos, în Cristos. Rodul acestei asocieri la „jertfa vie și sfântă” este reprezentat de împărtășirea sacramentală: „Dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu trupul și sângele Fiului tău, ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup și un singur suflet în Cristos” (Rugăciunea euharistică III).

Iată izvorul neîntrerupt al comuniunii ecleziale, ilustrată de sfântul Ioan cu asemănarea viței și a mlădițelor, iar de sfântul Paul cu aceea a trupului. Euharistia face Biserica (cf. Ecclesia de Eucharistia), umplând-o de dragostea lui Dumnezeu și stimulând-o la dragoste. A prezenta, împreună cu pâinea și vinul, și ofrandele în bani sau alte daruri pentru săraci amintește că Euharistia este angajare pentru solidaritate și împărțire. În acest sens, Sfântul Părinte a făcut un apel inimos: „De ce să nu facem din acest An al Euharistiei o perioadă în care comunitățile diecezane și parohiale să se angajeze în mod special să meargă cu silință fraternă în întâmpinarea vreuneia din multele sărăcii ale lumii noastre?” (Mane nobiscum, Domine, 28).

Rugăciunea liturgică, deși implică pe fiecare participant, este mereu formulată cu „noi”: este glasul miresei care laudă și imploră, una voce dicentes.

Înseși pozițiile asumate de participanți manifestă comuniunea dintre mădularele unicului organism. „Pozițiile uniforme ale corpului, prescrise pentru toți participanții, sunt semnul unității membrilor comunității creștine întruniți la sfânta Liturghie: ele exprimă și favorizează sentimentele și dispozițiile sufletești ale celor de față” (IGMR, 42).

Dăruirea păcii înainte de Împărtășanie (sau înainte de a prezenta darurile la altar, ca în ritul ambrozian) este expresie a „comuniunii ecleziale” necesare pentru împărtășirea sacramentală cu Cristos. Rodul Împărtășaniei este edificarea Bisericii, reflexie vizibilă a comuniunii trinitare (cf. Ecclesia de Eucharistia, 34).

De aici rezultă spiritualitatea de comuniune (cf. Novo millennio ineunte, 43-45): cerută de Euharistie și stimulată de celebrarea euharistică (cf. Mane nobiscum, Domine, 20-21).

Comuniunea între soți este modelată, purificată, hrănită de participarea la Euharistie.

Slujirea păstorilor Bisericii și docilitatea credincioșilor față de magisteriu sunt tonificate de Euharistie.

Comuniunea cu suferințele lui Cristos este sigilată pentru credincioșii bolnavi de participarea la Euharistie.

Reconcilierea sacramentală, după „rătăcirile” noastre, este încoronată de împărtășania euharistică.

Comuniunea între multiplele carisme, funcțiuni, servicii, grupuri, mișcări în cadrul Bisericii este asigurată de sfânta taină a Euharistiei.

Comuniunea între persoanele angajate în diferite activități, servicii, asociații dintr-o parohie, este manifestată de participarea la aceeași Euharistie.

Țesătura de raporturi de pace, înțelegere, concordie, în cetatea pământească este susținută de sacramentul lui Dumnezeu cu noi și pentru noi.

28. Tăcerea

Quiesce in Domino et exspecta eum (Ps 37,7).

În ritmul celebrativ, tăcerea este necesară pentru reculegere, interiorizare, rugăciunea interioară (cf. Mane nobiscum, Domine, 18). Nu este gol, absență, ci prezență, receptivitate, reacție în fața lui Dumnezeu care ne vorbește, aici și acum, și lucrează pentru noi, aici și acum. „Stai în tăcere în fața Domnului”, amintește Ps 37 (36),7.

Cu adevărat, rugăciunea, cu diferitele sale nuanțe – laudă, implorare, invocare, strigăt, plâns, mulțumire – ia formă pornind de la tăcere.

Printre celelalte momente, în celebrarea Euharistiei are o importanță deosebită tăcerea după ascultarea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ordo lectionum Missae, 28; IGMR, 128, 130, 136) și mai ales după împărtășirea cu trupul și sângele Domnului (cf. IGMR, 164).

Aceste momente de tăcere sunt, într-un anumit sens, prelungite, în afara celebrării, în rămânerea reculeasă în adorație, rugăciune, contemplație în fața preasfântului sacrament.

Însăși tăcerea din tradiția monastică, aceea din timpul exercițiilor spirituale, din zilele de reculegere, nu sunt oare prelungirea acelor momente de tăcere caracteristice celebrării euharistice pentru ca prezența Domnului să se poată înrădăcina și aduce rod în noi?

Trebuie trecut de la experiența liturgică a tăcerii (cf. Scrisoarea apostolică Spiritus et sponsa, 13) la „spiritualitatea” tăcerii, la dimensiunea contemplativă a vieții. Dacă nu este ancorat în tăcere, cuvântul poate să se altereze, să se transforme în zgomot, ba chiar în gălăgie.

29. Adorația

Procidebant ante sedem in trono et adorabant viventem in saecula saeculorum (Ap 4,10).

Poziția pe care o luăm în timpul celebrării Euharistiei – în picioare, așezați, în genunchi – trimite la atitudinile inimii. Comunitatea care se roagă prezintă o gamă de vibrații.

Dacă statul în picioare exprimă libertatea filială dăruită nouă de Cristos pascal, care ne-a ridicat din sclavia păcatului, a sta așezat exprimă receptivitatea cordială a Mariei, care, așezată la picioarele lui Isus, îi asculta cuvântul; statul în genunchi sau profund înclinați exprimă faptul de a deveni mici în fața Celui Preaînalt, în fața Domnului (cf. Fil 2,10).

A îngenunchea în fața Euharistiei, așa cum fac preotul și credincioșii (cf. IGMR, 43), exprimă credința în prezența reală a Domnului Isus în sacramentul altarului (cf. CBC, 1387).

Reflectând aici pe pământ, în semnele sfinte, liturgia celebrată în sanctuarul din cer, îi imităm pe bătrâni: „Cădeau înaintea celui care șade pe tron și se prosternau înaintea celui care este viu în vecii vecilor” (Ap 4,10).

Dacă în celebrarea Euharistiei îl adorăm pe Dumnezeu cu noi și pentru noi, această simțire a spiritului trebuie să se prelungească și să se recunoască și în tot ceea ce facem, gândim, realizăm. Ispita, mereu vicleană în a ne îngriji de treburile din lumea aceasta, este aceea de a ne pleca genunchii în fața idolilor și nu numai în fața lui Dumnezeu.

Cuvintele cu care Isus contrazice sugestiile idolatrice ale diavolului, în pustiu, trebuie să se regăsească în modul nostru zilnic de a vorbi, a gândi, a acționa: „Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora și numai lui îi vei sluji” (Mt 4,10).

A îngenunchea în fața Euharistiei, adorând pe Mielul care ne permite să facem Paștele cu el, ne educă să nu ne prosternăm în fața idolilor construiți de mâinile omului și ne susține să ascultăm cu fidelitate, docilitate, venerație de acela pe care îl recunoaștem unic Domn al Bisericii și al lumii.

30. Bucuria

Et ideo, choris angelicis sociati,
te laudamus in gaudio confitentes: Sanctus…
Propter quod caelestia tibi atque terrestria
canticum novum concinunt adorando… (Prefața II a preasfintei Euharistii).

„Prin esență, bucuria creștină este participare la bucuria insondabilă, în același timp divină și umană, care este în inima lui Isus Cristos glorificat” (Gaudete in Domino, II), și această participare la bucuria Domnului „nu se poate disocia de celebrările misterului euharistic” (ibidem, cap. IV), în mod deosebit de Euharistia celebrată în „dies Domini”.

„Caracterul de sărbătoare al Euharistiei duminicale exprimă bucuria pe care Cristos o transmite Bisericii sale prin intermediul darului Duhului Sfânt. Bucuria este tocmai unul dintre roadele Duhului Sfânt (cf. Rom 14,17; Gal 5,22)” (Dies Domini, 56).

Sunt multe elemente care subliniază în Liturghie bucuria întâlnirii cu Cristos și cu frații, atât în cuvinte (să ne gândim la Gloria, la Prefață), cât și în gesturile și în climatul festiv (primirea, ornamentele florale și folosirea unui acompaniament muzical corespunzător, așa cum este permis de timpurile liturgice).

O expresie a bucuriei inimii este cântul, care nu este înfrumusețare exterioară a celebrării euharistice (cf. IGMR, 39; Dies Domini, 55; Document autograf cu ocazia centenarului scrisorii motu proprio „Tra le sollecitudini” despre muzica sacră).

Adunarea cerească, cu care se unește adunarea euharistică celebrând sfintele taine, cântă cu bucurie laudele Mielului jertfit și viu în veci, pentru că împreună cu el nu mai este nici jale, nici plâns, nici durere.

„A cânta Liturghia” și nu doar în timpul Liturghiei, ne permite să experimentăm că Domnul Isus vine pentru a face comuniune cu noi, „pentru ca bucuria sa să fie în noi și bucuria noastră să fie deplină” (cf. In 15,11; 16,24; 17,13). Ne vei umple de bucurie, Doamne, cu prezența ta!

Bucuria celebrării euharistice are rezonanță duminica, învățându-ne să ne bucurăm în Domnul, întotdeauna, pentru ca să gustăm bucuria întâlnirii fraterne și a prieteniei; pentru ca să împărtășim bucuria primită în dar (cf. Dies Domini, 55-58).

Ar fi un nonsens pentru cel care participă la Euharistie să se lase dominat de tristețe. Veselia creștină nu respinge suferința, îngrijorarea, durerea; ar fi o naivitate hilară. În plânsul semănatului ea învață să se descopere bucuria secerișului. În suferința Vinerii Sfinte ea ne face să așteptăm bucuria din dimineața Paștelui.

Euharistia ne educă să ne bucurăm împreună cu ceilalți, fără a ține numai pentru noi bucuria primită în dar. Dumnezeul cu noi și pentru noi pune sigiliul prezenței sale asupra tristeților noastre, între durerile noastre, în noi, cei suferinzi. Chemându-ne să ne împărtășim cu el, ne mângâie în orice încercare, pentru ca și noi să-i putem mângâia pe cei care se află în orice fel de necazuri (cf. 2Cor 1,4).

31. Misiunea

Oratio universalis.
„Vere Sanctus es, Domine,
…quia per Filium tuum…,
Spiritus Sancti operante virtute,
…populum tibi congregare non desinis,
ut a solis ortu usque ad occasum
oblatio munda offeratur nomini tuo” (Rugăciunea euharistică III).
Benedicat vos omnipotens Deus… Ite, missa est.

Constituită din credincioși din toate limbile, popoarele și națiunile, Biserica este rod al misiunii pe care Isus a încredințat-o apostolilor și este învestită neîncetat cu mandatul misionar (cf. Mt 28,16-20). „Din perpetuarea jertfei lui Cristos în Euharistie și din împărtășirea cu trupul și sângele său, Biserica primește puterile spirituale necesare împlinirii misiunii sale. Astfel, Euharistia apare, în același timp, ca izvorul și apogeul întregii evanghelizări, pentru că finalitatea sa este împărtășirea tuturor oamenilor cu Cristos și, în el, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt” (Ecclesia de Eucharistia, 22).

În Rugăciunea universală, în Rugăciunea euharistică, în rugăciunile de la Liturghiile pentru diferite necesități, mijlocirea Bisericii care celebrează sfintele taine cuprinde orizontul lumii, bucuriile și tristețile omenirii, suferințele și strigătul săracilor, dorința de dreptate și de pace care străbate pământul (cf. Mane nobiscum, Domine, 27-28).

Trimiterea cu care se încheie celebrarea euharistică nu este doar comunicarea sfârșitului acțiunii liturgice: binecuvântarea, în special cu formulele solemne, care preced trimiterea, ne amintește că din biserică ieșim cu mandatul de a mărturisi lumii că suntem „creștini”. Acest lucru îl amintește Ioan Paul al II-lea: „Trimiterea de la sfârșitul fiecărei Liturghii constituie o încredințare, care îl determină pe creștin la angajare pentru răspândirea evangheliei și animarea creștină a societății” (Mane nobiscum, Domine, 24). Cap. IV din scrisoarea apostolică Mane nobiscum, Domine tratează tocmai despre Euharistia prezentată ca principiu și proiect de misiune.

Întâlnirea cu Cristos nu este un talant care trebuie îngropat, ci trebuie fructificat în fapte și cuvinte. Evanghelizarea și mărturia misionară pornesc, așadar, ca forțe centrifuge de la ospățul euharistic (cf. Dies Domini, 45). Misiunea este de a-l duce pe Cristos, în mod credibil, în ambientele de viață, de muncă, de osteneală, de suferință, făcând în așa fel încât spiritul evangheliei să fie drojdie a istoriei și „proiect” de relații umane marcate de solidaritate și de pace. „Biserica ar putea să realizeze vocația sa fără a cultiva o relație constantă cu Euharistia, fără a se hrăni cu această mâncare ce sfințește, fără a se edifica pe acest sprijin indispensabil pentru acțiunea sa misionară? Pentru a evangheliza lumea este nevoie de apostoli „experți” în celebrarea, adorarea și contemplarea Euharistiei” (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Misiunilor 2004, 3).

Cum să-l vestim pe Cristos fără a ne întoarce în mod obișnuit să-l cunoaștem în sfintele taine?

Cum să-l mărturisim fără a ne alimenta din izvorul împărtășirii euharistice cu el?

Cum să participăm la misiunea Bisericii, depășind riscul individualismului, fără a cultiva legătura euharistică ce ne strânge de orice frate în credință, ba chiar de orice om?

Pe bună dreptate, Euharistia poate să fie numită și pâinea misiunii: o „figură” frumoasă în acest sens este mâncarea ce este dată lui Ilie, pentru ca el să continue să-și desfășoare misiunea, fără a ceda în fața dificultăților drumului: „Cu puterea dată de acea mâncare, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la Horeb, muntele lui Dumnezeu” (1Rg 19,8).

4. Inițiative și angajări pastorale

32. Credem că fiecare episcop, conferințele episcopilor, superiorii călugărești vor da indicații pentru desfășurarea rodnică a Anului Euharistiei (cf. Mane nobiscum, Domine, 5 și 29).

Cu scop orientativ sunt semnaliazate câteva sugestii și propuneri.

33. Conferințele episcopilor

  • Să pregătească materiale potrivite – în special acolo unde diecezele nu pot face acest lucru – care să dea importanță Anului Euharistiei, să favorizeze reflecția preoților și a credincioșilor, tratând problematici doctrinare și chiar pe cele pastorale, care sunt mai simțite în țările lor (lipsa de preoți, slăbirea în unii preoți a importanței Liturghiei zilnice, lipsa de interes față de Liturghia duminicală, părăsirea cultului euharistic…).
  • Să ia în considerare tipul și calitatea transmisiunilor televizate și radiofonice ale celebrării euharistice (cf. Dies Domini, 54), utile în special pentru cei care nu pot participa la Liturghie (corectitudinea reluărilor, bunătatea comentariului, frumusețea și demnitatea celebrării, pentru a nu răspândi practici discutabile, importanța excesivă dată spectaculozității etc.).
  • Să acorde atenție și altor forme de rugăciune transmise la radio-televiziune (să favorizeze adorații în biserică, evitând mulțumirea din partea credincioșilor de a urmări adorația transmisă la televiziune).
  • Să propună inițiative pentru deschiderea și închiderea Anului Euharistiei în fiecare dieceză.
  • Să invite la aprofundări universitățile, facultățile, institutele de studiu, seminariile.
  • Să promoveze congrese euharistice naționale.
  • Să-i stimuleze și să-i implice mai ales pe preoți prin inițiative chiar la nivel național.

34. Dieceza

  • Să se îngrijească de deschiderea solemnă și de încheierea oficială a Anului Euharistiei, în intervalele stabilite pentru Biserica Universală, la o dată utilă în fiecare dieceză: se recomandă o celebrare „stațională” în catedrală – sau într-un loc potrivit – prezidată de episcop; dacă se crede oportun, celebrarea poate să înceapă într-o biserică sau loc apropiat de locul celebrării, la care se merge în procesiune,cântând litania tuturor sfinților (cf., de exemplu, Caeremoniale episcoporum, 261).
  • Să valorizeze, în anumite zile și circumstanțe ale anului liturgic, „Liturghia stațională” prezidată de episcop, ca semn de comuniune euharistică a Bisericii locale (cf. Mane nobiscum, Domine, 22).
  • Să invite oficiile și comisiile diecezane pentru sectoare pastorale (catehetic, liturgic, artă, muzică liturgică, școală, bolnavi, chestiuni sociale, familie, cler, viață consacrată, tineri, mișcări…) să promoveze măcar o inițiativă specifică în cursul anului.
  • Să promoveze congrese euharistice (timpuri de reflecție și de rugăciune).
  • Să valorizeze întâlnirile clerului (participarea la Liturghia crismei, reculegerile lunare, întâlnirile diecezane sau decanale, exercițiile spirituale anuale, formarea permanentă),pentru a aprofunda teme euharistice, chiar la nivel pastoral și spiritual.
  • Să dea un accent euharistic Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Sfințirea Preoților, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus.
  • Să promoveze cunoașterea sfinților și sfintelor, în special dacă au un raport special cu dieceza, care s-au remarcat prin iubirea față de Euharistie, au predicat misterul ei, au scris despre acest mister.
  • Să cunoască patrimoniul de artă diecezană cu referință euharistică – picturi, sculpturi, iconografie, altare, tabernacole, vase sacre… – păstrat în diferitele biserici și în muzeele diecezane, să organizeze expoziții, vizite ghidate, să realizeze publicații.
  • Să stimuleze creșterea adorației perpetue a preasfântului sacrament,găsind în acest scop biserici și capele potrivite, să amintească de existența lor acolo unde sunt deja, îngrijindu-se să fie deschise mai ales în timpul orelor potrivite pentru mulțime (cf. Mane nobiscum, Domine, 18).
  • Tinerii să fie în mod deosebit solicitați să pună tema Celei de-a XX-a Zi Mondiale a Tineretului „Am venit să ne închinăm lui” (Mt 2,2) în raport cu Anul Euharistiei (cf. Mane nobiscum, Domine, 30). Ar fi semnificativă o întâlnire de adorație euharistică la nivel diecezan în preajma Duminicii Floriilor.
  • Să deschidă rubrici de interes euharistic în săptămânale, reviste diecezane, situri internet, posturi locale de radio-televiziune.

35. Parohiile

Să primească invitația Sfântului Părinte de a face tot posibilul, în timpul acestui an, să dea Euharistiei duminicale locul central care îi revine în parohie, numită pe bună dreptate „comunitate euharistică” (cf. SC, 42; Mane nobiscum, Domine, 23; Dies Domini, 35-36; Eucharisticum mysterium, 26).

În această lumină, se sugerează câteva piste:

  • Acolo unde este nevoie, să se reordoneze sau să se dea aranjare stabilă locurilor celebrării (altarul, amvonul, prezbiteriul) și rezervei de Euharistie (tabernacol, capela de adorație); să se doteze cu cărți liturgice, să aibă grijă de adevărul și frumusețea semnelor (odăjdii, vase sacre, mobilier).
  • Creșterea sau constituirea grupului liturgic parohial. Grija față de slujitorii instituiți și față de slujitorii extraordinari ai sfintei Împărtășanii, față de ministranți, față de schola cantorum etc.
  • Să dedice o atenție deosebită cântului liturgic, ținând cont de indicațiile oferite în recentul document autograf al lui Ioan Paul al II-lea despre muzica sacră.
  • Să programeze în perioade ale anului – timpul pascal, Postul Mare – întâlniri specifice de formare cu privire la Euharistie în viața Bisericii și a creștinului; o ocazie deosebit de potrivită, pentru adulți și copii, este timpul pregătirii pentru prima Împărtășanie.
  • Să ia din nou în mână și să facă cunoscut Institutio generalis Missalis romani (cf. Mane nobiscum, Domine, 17) și Praenotanda din Ordo lectionum Missae; documentul De sacra communione et de cultu mysterii eucharistici extra Missam; recenta enciclică Ecclesia de Eucharistia și instrucțiunea care a urmat după ea, Redemptionis sacramentum.
  • Să educe modul de „a sta în biserică”: ce se face atunci când se intră în biserică; îngenunchere sau înclinație profundă în fața preasfântului sacrament; climatul de reculegere; indicații pentru a ajuta participarea interioară în timpul Liturghiei, în special în anumite momente (timpuri de tăcere, rugăciunea personală după împărtășanie) și pentru a educa la o participare exterioară (modul de a aclama sau de a rosti în mod coral părțile comune). Pentru împărtășania sub ambele specii, să se respecte dispozițiile în vigoare (cf. SC, 55; IGMR, 281-287; Redemptionis sacramentum, 100-107).
  • Să celebreze cum se cuvine aniversarea dedicării bisericii proprii.
  • Să redescopere „propria” biserică parohială, cunoscând sensul a ceea ce se vede în ea în mod obișnuit: altarul, amvonul, tabernacolul, iconografia, vitraliile, ușa etc. Vizibilul bisericii favorizează contemplarea invizibilului.
  • Să promoveze – chiar indicând modalități practice – cultul euharistic și rugăciunea personală și comunitară în fața preasfântului sacrament (cf. Mane nobiscum, Domine, 18): vizita, adorația preasfântului sacrament și binecuvântarea euharistică, cele patruzeci de ore, procesiunile euharistice. Să valorizeze cum se cuvine, după Liturghia „Cinei Domnului” din Joia Sfântă, prelungirea adorației euharistice (cf. Îndreptar evlavia populară, 141).
  • Să propună în circumstanțe speciale inițiative specifice (adorații nocturne).
  • Să verifice regularitatea și demnitatea atunci când se duce împărtășania la bolnavi.
  • Să facă cunoscută învățătura Bisericii cu privire la viatic.
  • Să însoțească viața spirituală a celui care, aflându-se în situații neregulamentare și participând la sfânta Liturghie, nu poate să primească împărtășania euharistică.

36. Sanctuarele

Anul Euharistiei interpelează în mod direct și sanctuarele, locuri care deja în sine sunt chemate să ofere cu îmbelșugare credincioșilor mijloacele mântuirii, vestind cu zel cuvântul lui Dumnezeu, favorizând cum se cuvine viața liturgică, în special cu Euharistia și celebrarea Pocăinței, de asemenea cultivând forme aprobate de evlavie populară (cf. CIC, can. 1234, 1; Îndreptar evlavia populară, 261-278).

Un interes special al credincioșilor și pelerinilor va fi acordat anul acesta sanctuarelor ridicate ca urmare a minunilor euharistice sau a evlaviei euharistice.

  • celebrarea euharistică, fiind culmea acțiunii multiple a sanctuarelor (evanghelizare, caritate, cultură), va fi rodnic:
  • a însoți pelerinii – pornind de la evlavia specială a sanctuarului – la o întâlnire profundă cu Cristos;
  • a avea grijă de desfășurarea exemplară a celebrării euharistice;
  • a favoriza participarea diferitelor grupuri la aceeași celebrare euharistică, împărțită cum se cuvine și atentă – dacă este cazul – la diversitatea limbilor, valorizând și cântul gregorian, măcar în melodiile mai ușoare, mai ales pentru Rânduiala Liturghiei, în special simbolul credinței și rugăciunea domnească (cf. Îndreptar evlavia populară, 268).
  • Să asigure posibilitatea rugăciunii în fața preasfântului sacrament, având grijă de reculegere și animând momentele de adorație comunitară. Să faciliteze cu o semnalizare adecvată găsirea locului tabernacolului (cf. IGMR, 314-317; Redemptionis sacramentum, 130).
  • Să încurajeze practica sacramentului Pocăinței, asigurând, în funcție de posibilități, disponibilitatea confesorilor la ore utile pentru mulțime (cf. Îndreptar evlavia populară, 267).

37. Mănăstirile, comunitățile călugărești și institutele

Dată fiind legătura strânsă între Euharistie și viața consacrată (cf. Vita consecrata, 95; Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, A porni din nou de la Cristos, 26), Anul Euharistiei trebuie să fie un stimulent în plus pentru a se ancora în inima propriei vocații și misiuni, personal și comunitar.

În toate regulile și constituțiile este stabilită sau recomandată Liturghia zilnică și evlavia euharistică.

  • Anul Euharistiei este o oportunitate pentru a programa momente de reflecție și de verificare:
  • asupra calității celebrării euharistice în comunitate;
  • asupra fidelității față de normele liturgice;
  • asupra moștenirii euharistice a tradiției propriului institut ca și asupra situației prezente;
  • asupra evlaviei euharistice personale.
  • Să redescopere în viața și în scrierile propriilor fondatori (fondatoare) evlavia euharistică practicată și propusă de ei.
  • Să-și pună întrebarea: ce mărturie de viață euharistică oferă persoanele din viața consacrată care lucrează în parohii, spitale, case de îngrijire, instituții educative și școlare, penitenciare, centre de spiritualitate, case de primire, sanctuare, mănăstiri?
  • Să verifice dacă se urmează orientarea dată de magisteriu de mai multe ori (cf. Dies Domini, 36) de a participa la Liturghia duminicală în parohie și de a se sintoniza bine cu pastorația Bisericii diecezane în care trăiesc.
  • A stimula creșterea orelor de adorație a preasfântului sacrament (cf. Mane nobiscum, Domine, 18).

38. Seminariile și casele de formare

Anul special al Euharistiei interpelează comunitățile și casele de formare în care se pregătesc viitorii preoți diecezani și călugări, de asemenea și diaconii (cf. Mane nobiscum, Domine, 30).

Participarea la masa cuvântului și a Euharistiei maturizează răspunsul vocațional și îl deschide spre misiunea specifică pe care Dumnezeu o încredințează celor pe care el însuși îi alege ca păstori ai poporului său (cf. Congregația pentru Educația Catolică, Instrucțiune despre formarea liturgică în seminarii, 8-27 și Apendice 30-41).

În timp ce susține drumul zilnic de formare, Euharistia arată seminariștilor care este inima viitoarei lor slujiri.

Atenții de luat în considerare:

  • Cultivarea legăturii între formarea teologică și experiența spirituală a misterului euharistic pentru o interiorizare mai profundă a sa.
  • Grija față de participarea interioară și exterioară la celebrarea Liturghiei.
  • Cunoașterea teologiei liturgice care reiese din riturile și din textele celebrării euharistice.
  • Cunoașterea chiar practică a ceea ce se referă la ritualul Liturghiei și mai ales modul adecvat de celebrare a ei: funcția spațiului celebrativ; genul diferitelor texte și modul de a le pronunța, secvențele rituale, părțile Liturghierului, normele care reglementează celebrarea euharistică în zilele anului, posibilitățile legitime de alegere a formulelor și formularelor.
  • Utilitatea unei anumite familiarități cu limba latină și cântul gregorian, în așa fel încât să se poată ruga și cânta în latină atunci când este nevoie, înrădăcinându-se în tradiția Bisericii care se roagă.
  • Creșterea adorației euharistice, atât personale cât și comunitare, în diferitele sale forme, inclusiv expunerea preasfântului sacrament.
  • Așezarea potrivită a tabernacolului în așa fel încât să favorizeze rugăciunea privată.

39. Asociațiile, mișcările, confraternitățile

Spiritul de comuniune, fraternitate, împărtășire care motivează înscrierea într-o asociație este desigur legat de misterul euharistic.

Există confraternități și asociații care sunt dedicate Euharistiei, preasfântului sacrament, devoțiunii euharistice.

Inserarea asociațiilor, grupurilor și mișcărilor în Biserică, la a cărei zidire și vitalitate ele contribuie, conform carismelor lor, se manifestă prin întâlnirea normală la Liturghiile duminicale din parohie (cf. Mane nobiscum, Domine, 23; Dies Domini, 36).

Anul Euharistiei:

  • Este un apel de a reflecta, verifica, interioriza, actualiza eventual statutele tradiționale.
  • Este o ocazie pentru o aprofundare catehetico-mistagogică a Euharistiei.
  • Este un stimulent pentru a dedica mai mult timp adorației euharistice, implicând și alte persoane într-un fel de „apostolat” euharistic.
  • Este o invitație de a conjuga rugăciunea și angajarea de caritate.

5. Parcursuri culturale

40. Acest capitol este în mod voit schematic, însă nu este lipsit de semnificație din acest motiv. Motivul aspectului esențial este mai ales faptul că, mutându-ne pe planul culturii, ne întâlnim în mod inevitabil cu situațiile pestrițe ale atâtor Biserici locale răspândite în lume, inserată fiecare dintre ele într-un context determinat, cu bogățiile, aspectele specifice, istoria sa. Revine Bisericilor locale să dea formă la ceea ce este amintit aici cu simple mențiuni tematice. Însă nu este greu de înțeles cât de importat este ca ocazia acestui An al Euharistiei să fie percepută și ca stimulent pentru a descoperi cât de mult Euharistia a fost și rămâne capabilă să influențeze puternic cultura umană.

41. Cercetarea istorică

Spații de cercetare se deschid pentru facultățile teologice, universitățile catolice și institutele de studii superioare. Îndeosebi se sugerează facultăților teologice ca pistă semnificativă conjugarea aprofundării fundamentelor biblice și doctrinare ale Euharistiei cu aprofundarea vieții creștine, în special viața sfinților.

42. Edificii, monumente, biblioteci

Catedrale, mănăstiri, sanctuare și nu puține biserici deja reprezintă în sine „un bun cultural” și adesea sunt calificate și ca niște centre de iradiere a culturii. În această perspectivă, Anul Euharistiei poate să ofere un stimulent pentru a scoate în evidență tematica euharistică ce reiese din patrimoniul cultural și artistic, pentru a reflecta asupra ei, pentru a promova cunoașterea ei.

Expoziții, întâlniri și publicații de diferite tipuri se pot face, folosindu-se și colaborarea instituțiilor și centrelor ecleziastice și neecleziastice (universități, facultăți, centre de studiu, cercuri culturale, edituri).

43. Arta, muzica sacră, literatura

Dacă, pe de o parte, arta sacră cu tematică euharistică este mărturie a credinței crezute, pe de altă parte este transmitere a ei poporului lui Dumnezeu. Exemplele ar putea fi foarte multe, de la foarte cunoscutele picturi care se găsesc în catacombele romane la numeroasele realizări cu privire la această temă, făcute atât în Orient, cât și în Occident în cursul secolelor.

Cunoașterea tradiției permite să ne dăm seama de accentele „euharistice” care au inspirat producția artistică în perioadele care ne-au precedat și să instaurăm confruntări cu producția contemporană.

Ne limităm să evocăm câteva ambiente tematice:

Cât privește arta sacră:

  • altare, tabernacole, capele;
  • fresce, mozaicuri, miniaturi, picturi, sculpturi, tapiserii, broderii;
  • vase sacre: potire, pixide, patene, ostensorii;
  • odăjdii: haine liturgice, draperii din fața altarului, baldachine, steaguri;
  • manufacturi și care pentru procesiunile euharistice;
  • piese de mobilier speciale pentru repunerea preasfântului sacrament în Joia Sfântă.

Pentru muzica sacră:

  • misse;
  • imnuri;
  • secvențe;
  • motete.

Pentru literatură, teatru, filmografie:

  • poezie;
  • povești;
  • romane;
  • reprezentații;
  • filme;
  • documentare.

44. Pentru toate aceste domenii, cei competenți vor ști să găsească cu ușurință parcursuri juste, și ar fi un mare rezultat al Anului Euharistiei dacă cercetările făcute ar duce la o cunoaștere și la o împărtășire mai mare a comorilor care aparțin moștenirii comune a creștinismului în diferitele continente.

La aceasta se referă ceea ce papa spune în Mane nobiscum, Domine, referindu-se la Euharistie în termenii unei angajări mai puternice de a mărturisi „prezența lui Dumnezeu în lume”. În fața orientărilor culturale care tind să marginalizeze contribuția creștină și chiar să șteargă din amintire contribuția sa istorică în țările cu tradiție creștină, papa a scris: „Să nu ne fie frică să vorbim despre Dumnezeu și să aducem cu fruntea sus semnele credinței. „Cultura Euharistiei” promovează o cultură de dialog, care își are în ea forța și alimentul. Este greșit a considera că referința publică la credință poate să dăuneze justei autonomii a statului și a instituțiilor civile sau că poate chiar să încurajeze atitudini de intoleranță. Dacă, din punct de vedere istoric, nu au lipsit greșeli în această materie chiar și la credincioși, așa cum am recunoscut cu ocazia jubileului, acest lucru se datorează nu „rădăcinilor creștine”, ci incoerenței creștinilor față de rădăcinile lor” (Mane nobiscum, Domine, 26).

Concluzie

Un an de har, de fervoare, de mistagogie

45. La sfârșitul acestor pagini, după atâtea sugestii și propuneri, se cuvine să ne întoarcem la ceea ce este mai esențial, amintind că Sfântul Părinte, în scrisoarea apostolică Mane nobiscum, Domine, a vorbit despre un „An de har”. De fapt, tot ceea ce vom putea face va avea un sens dacă vom pune totul în optica darului lui Dumnezeu. Inițiativele nu vor trebui să fie decât cărări deschise, pentru ca harul, oferit mereu de Duhul lui Dumnezeu, să curgă cu îmbelșugare, primit de fiecare și de comunități. Acel „iată-mă” al sfintei Fecioare va trebui încă o dată să dea tonul la acel „iată-mă” al întregii Biserici, care, fără încetare, împreună cu trupul și sângele lui Cristos, primește și darul maternității Mariei: „Iată, mama ta!” (cf. Ecclesia de Eucharistia, 57).

Reușita acestui an va depinde, fără îndoială, de profunzimea rugăciunii. Suntem invitați să celebrăm Euharistia, să o primim, să o adorăm, cu credința sfinților. Cum să uităm, în această zi în care liturgia o comemorează pe sfânta Tereza de Avila, fervoarea marii mistice spaniole, învățătoare a Bisericii? Cu privire la împărtășania euharistică, ea scrie: „Nu trebuie mers foarte departe pentru a-l căuta pe Domnul. Atât timp cât căldura naturală nu a consumat accidenții pâinii, bunul Isus este în noi: să ne apropiem de el!” (Drumul de desăvârșire, 8).

Acest an special va trebui tocmai să ne ajute să-l întâlnim pe Isus în Euharistie și să trăim din el. La aceasta va trebui să tindă și cateheza „mistagogică”, pe care papa o cere păstorilor ca o angajare specială (cf. Mane nobiscum, Domine, 17). Ca un ecou la apelul său, ne place să încheiem cu un text tipic de mistagogie în Occident, luat din De mysteriis (nr. 54) de sfântul Ambrozie:

„Însuși Domnul Isus proclamă: „Acesta este trupul meu”. Înainte de binecuvântarea cuvintelor cerești, cuvântul indică un element particular. Însă după consacrare desemnează trupul și sângele lui Cristos. El însuși îl numește sângele său. Înainte de consacrare îl numește cu alt nume. După consacrare este numit sânge. Și tu spui: „Amin”, adică, „Așa este”. Ceea ce rostește gura, să afirme spiritul. Ceea ce enunță cuvântul, să simtă inima”.

Din sediul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, 15 octombrie 2004, comemorarea sfintei Tereza a lui Isus, fecioară și învățătoare a Bisericii.

Card. Francis Arinze, prefect
Domenico Sorrentino, arhiepiscop secretar

Autor: Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 15.10.2004
Publicarea pe acest sit: 23.11.2004
Etichete:

Lasă un răspuns