Aetatis novae

Instrucțiunea pastorală Aetatis novae
despre comunicațiile sociale
la a 20-a aniversare
a documentului Communio et progressio

INTRODUCERE

O revoluție în comunicare

1. În preajma unei noi ere, comunicarea cunoaște o considerabilă expansiune care influențează profund culturile lumii în ansamblul ei. Revoluțiile tehnologice reprezintă doar un aspect al acestui fenomen. Nu există un loc în care impactul mass-media să nu se facă simțit asupra comportamentelor religioase și morale, asupra sistemelor politice și sociale, asupra educației.

Nimeni nu ignoră, de exemplu, rolul pe care l-a avut comunicarea – pe care hotarele geografice și politice nu au putut-o opri – în răsturnările de situație intervenite de-a lungul anilor 1989 și 1990 și a căror importanță istorică a fost subliniată de papa[1].

„Primul areopag al timpurilor moderne este lumea comunicațiilor, care unifică omenirea făcând din ea, cum se spune, un „sat global”. Mijloacele de comunicare socială au ajuns atât de importante încât pentru mulți sunt principalul mijloc informativ și formativ, călăuză și inspirație pentru comportamentele individuale, familiale și sociale”[2].

După mai mult de un sfert de secol de la promulgarea decretului Conciliului Vatican II despre comunicațiile sociale Inter mirifica și după două decenii de la instrucțiunea pastorală Communio et progressio, Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale dorește să reflecteze asupra consecințelor pastorale ale acestei noi situații. O face în spiritul concluziei din Communio et progressio: „Poporul lui Dumnezeu, fiind în pas cu evenimentele care țes firul istoriei, […] întrevede deja, cu imensă încredere și cu afecțiune, cât este de promițătoare noua eră: cea a comunicațiilor sociale”[3].

Considerând că principiile și ideile acestor documente conciliare și postconciliare au valoare durabilă, dorim să le aplicăm la contextul actual. Nu pretindem să afirmăm lucruri definitive asupra unei situații complexe, în mișcare și în continuă evoluție, ci doar să oferim un instrument de lucru și încurajări acelor bărbați și femei care se află în fața consecințelor pastorale ale acestor noi realități.

2. În anii care au urmat publicării documentelor Inter mirifica și Communio et progressio, ne-am obișnuit cu expresii precum „societate a informației”, „cultură a media” și „generație media”. Acest mod de exprimare trebuie scos în evidență: el subliniază că tot ceea ce bărbații și femeile din timpurile noastre știu și gândesc despre viață este condiționat în parte de media; experiența umană ca atare a devenit o experiență mediatică.

Ultimele decenii au fost și scena unor noutăți spectaculoase în domeniul tehnologiei comunicării. Acest lucru comportă atât o rapidă evoluție a vechilor tehnologii, cât și apariția de noi tehnologii ale comunicării printre care se numără sateliții, televiziunea prin cablu, fibrele optice, videocasetele, compact-discurile, crearea de imagini prin computer și alte tehnologii digitale și informatice. Utilizarea noilor media a dat naștere la ceea ce s-a putut numi „noi limbaje” și a suscitat, pe de o parte, posibilități ulterioare pentru misiunea Bisericii, pe de alta, noi probleme pastorale.

3. În acest context, îi încurajăm pe păstori și poporul lui Dumnezeu să aprofundeze sensul a tot ceea ce ține de comunicare și media și să-l pună în practică în proiecte concrete și realizabile.

„Părinții conciliari, privind spre viitor și căutând să discearnă contextul în care Biserica ar fi fost chemată să îndeplinească misiunea sa, au putut să vadă cu claritate că progresul tehnologiei deja „transformă fața pământului”, ajungând chiar să cucerească spațiul (cf. Gaudium et spes, nr. 5). Ei au recunoscut că în special dezvoltările în tehnologia comunicațiilor erau de asemenea proporții, încât provocau reacții în lanț cu consecințe neașteptate”[4].

„Departe de a sugera că Biserica ar trebui să păstreze distanța sau să caute să se izoleze de fluxul acestor evenimente, părinții conciliari au văzut că Biserica este în centrul progresului omenirii, părtașă la experiențele celorlalți oameni, pentru a căuta să le înțeleagă și să le interpreteze în lumina credinței. Este o datorie specifică pentru credincioșii poporului lui Dumnezeu aceea de a utiliza în mod creativ noile descoperiri și tehnologii pentru binele omenirii și de a realiza planul lui Dumnezeu pentru omenire […] pentru ca aceste capacități ale „erei computerului” să fie utilizate în slujba vocației umane și transcendente a omului, așa încât să fie slăvit Tatăl, care este începutul tuturor lucrurilor bune”[5].

Ținem să exprimăm recunoștința noastră față de toți aceia care au permis constituirea în Biserică a unei rețele creative de comunicare. În ciuda dificultăților – datorate resurselor limitate, obstacolelor puse uneori Bisericii în accesul ei la media, remodelării constante a culturii, valorilor și atitudinilor generate de omniprezența media – s-a făcut deja mult și continuă să se facă. Episcopii, clerul, persoanele consacrate și laicii care se dedică acestui apostolat fundamental merită recunoștința tuturor.

Este necesar să exprimăm și mulțumirea noastră atât pentru toate eforturile pozitive de colaborare ecumenică în domeniul media în care sunt implicați catolicii și frații și surorile lor din alte Biserici și comunități ecleziale, cât și pentru colaborarea interreligioasă cu membrii altor religii din lume. Este nu doar de dorit, dar chiar necesar „să-i implicăm pe creștini pentru a se uni și mai strâns în acțiunea lor de comunicare și pentru a colabora în mod mai direct cu alte religii din lume, în vederea unei prezențe comune în comunicații”[6].

I. CONTEXTUL COMUNICAȚIILOR SOCIALE

A. Contextul cultural și social

4. Răsturnarea care are loc astăzi în comunicare presupune, mai mult decât o revoluție tehnologică, remanierea completă a modalității prin intermediul căreia omenirea învață despre lumea care o înconjoară și prin care verifică și exprimă perceperea acesteia. Disponibilitatea constantă de imagini și idei, precum și rapida lor transmitere, chiar de la un continent la altul, au consecințe deopotrivă pozitive și negative asupra dezvoltării psihologice, morale și sociale a persoanelor, asupra structurii și funcționării societății, asupra schimburilor dintre culturi, asupra percepției și transmiterii valorilor, asupra ideilor lumii, a ideologiilor și convingerilor religioase. Revoluția comunicării influențează și percepția privitoare la Biserică și contribuie la modelarea structurilor și a funcționării acestora.

Toate acestea au importante consecințe pastorale. Într-adevăr, se poate recurge la media, atât pentru a proclama evanghelia, cât și pentru a o îndepărta de inima omului. Împletirea tot mai strânsă dintre media și viața de zi cu zi influențează înțelegerea pe care o putem avea în ce privește sensul vieții.

Media au capacitatea de a influența nu doar modul de a gândi, dar și conținutul gândirii. Pentru multe persoane, realitatea corespunde cu ceea ce media definesc realitate; ceea ce media nu recunosc în mod explicit pare nesemnificativ. Tăcerea poate fi impusă de facto indivizilor sau grupurilor pe care media îi ignoră; glasul evangheliei se poate găsi astfel și el redus la tăcere, fără a fi însă sufocat cu totul.

Așadar, este important ca mereu creștinii să fie capabili să furnizeze o informare care „face știre”, dând glas celor care nu au.

Puterea pe care o au media de a întări sau de a distruge punctele de referință tradiționale în materie de religie, cultură și familie subliniază bine actualitatea pertinentă a cuvintelor Conciliului: „Pentru o dreaptă folosire a acestor mijloace este absolut necesar ca toți aceia care le utilizează să cunoască normele ordinii morale și să le aplice cu fidelitate în acest domeniu”[7].

B. Contextul politic și economic

5. Structurile economice ale națiunilor sunt puternic dependente de sistemele de comunicare contemporane. Pentru dezvoltarea economică și politică, se consideră în general necesar ca statul să investească într-o infrastructură eficace de comunicare. Ridicarea prețurilor acestei investiții a constituit în plus un factor de o importanță primară care a făcut ca guvernele din numeroase țări să adopte politici ce tind la sporirea concurenței.

Tocmai din cauza acestui lucru, în multe cazuri, sistemele politice de telecomunicații și de difuzare au fost supuse unor politici de eliminare sau simplificare a reglementărilor și de privatizare.

Așa cum utilizarea greșită a serviciului public poate duce la manipularea ideologică și politică, la fel comercializarea nereglementată și privatizarea difuzării au consecințe profunde. În practică, și adesea în mod oficial, responsabilitatea publică a actului difuzării este subevaluată. Există tendința de a evalua succesul propriu în funcție de profit, și nu de serviciu. Motivele de profit și interesele operatorilor din publicitate exercită o influență anormală asupra conținutului media: se preferă popularitatea calității și se aliniază la numitorul comun cel mai mic. Operatorii din publicitate își depășesc rolul lor legitim, care constă în a identifica nevoile reale și de a răspunde la ele, și, îndemnați de motive comerciale, se străduiesc să creeze nevoi și modele artificiale de consum.

Presiunile comerciale se exercită și dincolo de frontierele naționale, pe seama unor popoare și a culturii lor. În fața sporirii concurenței și a nevoii de a găsi noi piețe de desfacere, societățile de comunicații capătă un caracter tot mai „multinațional”; în același timp, lipsa posibilităților locale de a realiza producții face ca unele țări să fie mai dependente de națiunile străine. Astfel, realizările anumitor media populare, caracteristice unei culturi, se răspândesc într-o altă cultură, adesea în detrimentul formelor artistice și mediatice care se află în ele și a valorilor pe care acestea le conțin.

Soluționarea problemelor care apar din această comercializare și privatizare nereglementate nu constă totuși într-un control al statului asupra media, ci într-o reglementare mai importantă, conformă normelor serviciului public, ca și într-o mai mare responsabilitate publică. Trebuie subliniat în acest sens că, deși cadrul de referință juridic și politic în care funcționează media în unele țări este acum într-o stare clară de îmbunătățire, există alte locuri unde intervenția conducerii statului rămâne un instrument de oprimare și de excludere.

II. MISIUNEA MIJLOACELOR DE COMUNICARE

6. Communio et progressio se bazează pe descrierea comunicării drept cale de comuniune. Textul spune: „Comunicarea se extinde cu mult dincolo de simpla manifestare a gândurilor sau de exprimarea sentimentelor. Comunicarea deplină comportă adevărata dăruire de sine sub impulsul iubirii”[8]. Comunicarea este, în acest sens, reflexia comuniunii ecleziale și poate contribui la ea.

Comunicarea adevărului poate avea cu adevărat o putere răscumpărătoare care emană din persoana lui Cristos. El este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup și chip al lui Dumnezeu cel nevăzut. În el și pentru el, viața lui Dumnezeu se comunică omenirii prin acțiunea Duhului. „De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veșnică și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii, în făpturile lui”[9]. Dar acum, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”[10].

În Cuvântul făcut trup, Dumnezeu se comunică în mod definitiv. În predicarea și în acțiunea lui Isus, Cuvântul devine eliberator și răscumpărător pentru întreaga omenire. Acest act de iubire prin care se revelează Dumnezeu, împreună cu răspunsul de credință al omenirii, generează un dialog profund.

Istoria umană și ansamblul relațiilor dintre oameni se dezvoltă în cadrul acestei comunicări a lui Dumnezeu în Cristos. Istoria însăși este destinată să devină într-un fel cuvânt și chip al lui Dumnezeu, iar vocația omului este aceea de a contribui la acest lucru trăind, în mod creativ, această transmitere constantă și nelimitată a iubirii reconciliatoare a lui Dumnezeu. Noi suntem chemați să punem acestea în practică în cuvinte de speranță și în acte de iubire, adică prin modul nostru de viață. Prin urmare, comunicarea trebuie să fie în centrul comunității ecleziale.

Cristos este în același timp conținutul și izvorul a ceea ce comunică Biserica atunci când proclamă evanghelia. Biserica nu este altceva decât „trupul mistic al lui Cristos, plinătatea […] lui Cristos glorificat care umple întreaga creație”[11]. Prin urmare, noi înaintăm, în Biserică, prin cuvânt și sacramente, spre speranța unității definitive în care „Dumnezeu va fi toate în toți”[12].

A. Mass-media în slujba persoanelor și a culturii

7. În paralel cu tot binele pe care îl fac și sunt capabile să-l facă, mijloacele de comunicare pe de o parte „pot fi efectiv instrumente de unitate și de înțelegere reciprocă și, pe de altă parte, pot deveni purtătoare ale unei viziuni deformate asupra existenței, a familiei, a valorilor religioase și etice; ale unei viziuni care nu respectă demnitatea autentică și destinul persoanei umane”[13]. Este imperativ ca media să respecte și să participe la dezvoltarea integrală a persoanei, care implică „dimensiunile culturale, transcendente și religioase ale omului și societății”[14].

Sursa unor probleme individuale și sociale rezidă și în faptul că relațiile interpersonale au fost înlocuite cu utilizarea tot mai mare a media și cu o atașare afectivă considerabilă față de personajele mediatice de ficțiune. Media nu pot să înlocuiască nici contactul personal imediat și nici relațiile dintre membrii unei familii sau dintre prieteni. Dar își pot aduce contribuția la soluționarea acestei dificultăți: prin grupuri de discuții, dezbateri asupra filmelor sau transmisiunilor, mai degrabă stimulând comunicarea interpersonală, decât substituindu-se acesteia.

B. Mass-media în slujba dialogului cu lumea actuală

8. Conciliul Vatican II a subliniat că „poporul lui Dumnezeu și neamul omenesc, în care acesta este inserat, se servesc unul pe altul și, astfel, misiunea Bisericii apare de natură religioasă și, tocmai de aceea, profund umană”[15]. Cei care proclamă cuvântul lui Dumnezeu au datoria de a lua în considerație și de a căuta să înțeleagă „cuvintele” popoarelor și ale culturilor diverse nu doar cu scopul de a se informa asupra lor, ci și de a le ajuta să recunoască și să accepte cuvântul lui Dumnezeu[16]. Biserica trebuie, așadar, să păstreze o prezență activă și atentă în lume, așa încât să alimenteze comunitatea și să-i sprijine pe acei bărbați și femei care caută soluții acceptabile la problemele personale și sociale.

În plus, dacă Biserica trebuie să comunice mereu mesajul său în mod adecvat fiecărei epoci și culturilor specifice ale națiunilor și popoarelor, trebuie să facă acest lucru mai ales astăzi, în cultura și pentru cultura noilor media[17]. Este vorba de o condiție fundamentală dacă se dorește să se dea un răspuns la una din preocupările esențiale ale Conciliului Vatican II: apariția de „legături sociale, tehnice, culturale” care îi unesc tot mai strâns pe oameni constituie pentru Biserică „o nouă urgență”, aceea de a-i aduna pe toți în „deplina unitate în Cristos”[18]. Luând în considerație rolul important pe care mijloacele de comunicare îl pot juca în eforturile pentru favorizarea acestei unități, Biserica le consideră instrumente „concepute de providența divină” pentru dezvoltarea comunicării și a comuniunii dintre oameni în timpul peregrinării lor pe pământ[19].

Biserica, încercând să dialogheze cu lumea modernă, dorește să poată avea un dialog onest și respectuos cu responsabilii media. Acest dialog presupune ca Biserica să facă un efort pentru a înțelege media – obiectivele lor, metodele lor, regulile lor de lucru, structurile lor interne și modalitățile lor – și să îi susțină și încurajeze pe cei care lucrează în ele. Bazându-se pe această înțelegere și pe acest sprijin, se pot face propuneri semnificative pentru a putea îndepărta obstacolele care se opun progresului uman și proclamării evangheliei.

Pentru un asemenea dialog este necesar ca Biserica să se preocupe în mod activ de media profane și în special de elaborarea politicii care le privește. Creștinii au, într-adevăr, datoria de a face auzit glasul lor în cadrul tuturor media. Misiunea lor nu se limitează doar la transmiterea de știri ecleziastice. Acest dialog cere în plus ca Biserica să-i sprijine pe profesioniștii din media, să elaboreze o antropologie și o adevărată teologie a comunicării, pentru ca teologia însăși să devină tot mai comunicativă, mai eficientă în revelarea valorilor evanghelice și în aplicarea lor la realitatea contemporană a condiției umane; este necesar în plus ca responsabilii Bisericii și agențiile pastorale să răspundă cu bunăvoință și prudență la întrebările media, căutând să stabilească, și cu aceia care nu împărtășesc credința noastră, relații de încredere și de respect reciproc, întemeiate pe valori comune.

C. Mass-media în slujba comunității umane și a progresului social

9. Comunicarea care are loc în Biserică și prin Biserică în mod esențial constă în proclamarea veștii bune a lui Isus Cristos. Este proclamarea evangheliei ca un cuvânt profetic și eliberator, adresat bărbaților și femeilor din timpul nostru; este o mărturie adusă adevărului divin și destinului transcendent al persoanei umane, în fața unei secularizări radicale; în fața conflictelor și a diviziunilor, este alegerea dreptății, în solidaritate cu toți credincioșii, în slujba comuniunii dintre popoare, națiuni și culturi.

Sensul dat astfel de către Biserică noțiunii de comunicare pune în lumină în mod excepțional mijloacele de comunicare și rolul pe care ele trebuie să-l joace, conform planului providențial al lui Dumnezeu, în promovarea dezvoltării integrale a persoanelor și societăților umane.

D. Mass-media în slujba comuniunii ecleziale

10. La tot ceea ce s-a spus mai devreme, nu se poate să nu adăugăm apelul important la dreptul fundamental la dialog și la informare în sânul Bisericii, așa cum s-a afirmat în Communio et progressio[20], și necesitatea de a continua să căutăm modalitățile eficiente pentru a favoriza și proteja acest drept, în particular printr-o utilizare responsabilă a mijloacelor de comunicare. Printre altele, ne gândim la afirmațiile Codului de drept canonic, conform căruia, deși își manifestă ascultarea lor față de păstorii Bisericii, credincioșii „au dreptul neștirbit de a-și manifesta […] necesitățile proprii, mai ales cele spirituale, și propriile dorințe”[21], și, în funcție de cunoașterea, competența și prestigiul lor, au „dreptul, ba uneori chiar datoria, de a exprima păstorilor sacri opinia personală cu privire la binele Bisericii”[22].

Există în acest sens un mijloc pentru a menține și întări credibilitatea și eficiența Bisericii. În mod fundamental, acesta poate fi mijlocul pentru a realiza în mod concret caracterul de „comuniune” al Bisericii, care-și află temelia în comuniunea intimă a Treimii a cărei reflectare este. Printre membrii acestei comunități care constituie Biserica, există o egalitate înnăscută în ceea ce privește demnitatea și misiunea care vine din Botez și care este la baza structurii ierarhice și a diversității îndatoririlor. Această egalitate se exprimă într-un schimb onest și respectuos al informației și al opiniilor.

În caz de dezacord însă, este important să se știe că „nu exercitând […] o presiune asupra opiniei publice se poate contribui la clarificarea problemelor doctrinare și se poate sluji adevărul”[23]. Într-adevăr, „ideile credincioșilor nu pot fi pur și simplu identificate prin sensus fidei[24].

De ce Biserica insistă atât de mult asupra dreptului pe care îl au oamenii la o informare corectă? De ce subliniază tocmai dreptul de a vesti autenticul adevăr evanghelic? De ce insistă asupra responsabilității pe care o au păstorii săi de a comunica adevărul și de a-i educa pe credincioși să facă la fel? Pentru că, în Biserică, o deplină înțelegere a comunicării se bazează pe faptul că însuși cuvântul lui Dumnezeu se comunică.

E. Mass-media în slujba unei noi evanghelizări

11. Pe lângă numeroasele mijloace tradiționale în vigoare, precum mărturia vieții, învățarea catehismului, contactul personal, pietatea populară, liturgia și alte celebrări asemănătoare, utilizarea mass-media a devenit esențială pentru evanghelizare și cateheză. Într-adevăr, „Biserica s-ar simți vinovată în fața Domnului ei dacă nu ar utiliza aceste mijloace puternice, pe care inteligența umană le perfecționează zi de zi”[25]. Mijloacele de comunicare socială pot și trebuie să fie instrumente în slujba programului de reevanghelizare și de nouă evanghelizare al Bisericii în lumea contemporană. În vederea noii evanghelizări, o atenție deosebită va trebui acordată impactului audiovizual al mijloacelor de comunicare, conform aforismului „a vedea, a evalua, a acționa”.

Astfel, pentru atitudinea pe care Biserica trebuie să o adopte față de mijloacele de comunicare și față de cultura la a cărei elaborare ele contribuie, este foarte important să se conștientizeze mereu faptul că „nu este suficientă, așadar, folosirea lor pentru a răspândi mesajul creștin și învățătura Bisericii: mesajul trebuie integrat în această „nouă cultură” creată de mijloacele de comunicare moderne […] cu noi limbaje, noi tehnici și noi atitudini psihologice”[26]. Evanghelizarea actuală ar trebui să afle resurse în prezența activă și deschisă a Bisericii în cadrul lumii comunicațiilor.

III. PROVOCĂRI ACTUALE

A. Necesitatea unei evaluări critice

12. Dacă Biserica adoptă o atitudine pozitivă și deschisă față de mass-media, căutând să pătrundă noua cultură creată de comunicare în scopul de a o evangheliza, este necesar ca ea să propună și o evaluare critică a media și a impactului lor asupra culturii.

Așa cum s-a spus cu alte ocazii, tehnologia comunicațiilor constituie o minunată expresie a geniului uman, iar mass-media sunt de o considerabilă utilitate pentru societate. Dar, cum deopotrivă a fost subliniat, aplicarea tehnologiei comunicării a fost doar în parte un beneficiu, iar utilizarea ei conștientă necesită valori sănătoase și alegeri înțelepte din partea indivizilor, a sectorului privat, a guvernelor și, totodată, a societății. Biserica nu pretinde să impună aceste decizii și aceste alegeri, dar caută să dea un ajutor real, indicând criterii etice și morale aplicabile în acest sector, criterii care se află atât în valorile umane, cât și în valorile creștine.

B. Solidaritate și dezvoltare integrală

13. În situația actuală, media agravează obstacolele individuale și sociale care împiedică solidaritatea și dezvoltarea integrală a persoanei umane. Asemenea obstacole sunt, în particular, secularismul, consumismul, materialismul, dezumanizarea și lipsa de interes față de condiția săracilor și față de cei dezavantajați[27].

În această situație, Biserica, recunoscând în instrumentele de comunicare „calea privilegiată în momentul de față pentru crearea și transmiterea culturii”[28], își face o datorie din a le propune profesioniștilor din comunicații și publicului larg o formare care să-i facă să analizeze media cu „simț critic, însuflețit de pasiune pentru adevăr”; ea consideră, de asemenea, că este de datoria sa să întreprindă „o acțiune de apărare a libertății, de respectare a demnității persoanei, de evidențiere a autenticei culturi a popoarelor, printr-o respingere hotărâtă a oricărei forme de monopolizare și de manipulare”[29].

C. Politici și structuri

14. Este clar că unele probleme în acest sens sunt rodul unor anumite influențe politice și structuri media: cităm ca exemplu faptul că unor grupuri sau clase li se refuză accesul la mijloacele de comunicare, li se reduce sistematic în anumite locuri dreptul fundamental la informație și că sporește controlul pe care unele grupuri economice, sociale și politice îl exercită asupra media.

Toate acestea sunt contrare cu obiectivele fundamentale și cu natura însăși a media, al căror rol specific și necesar este acela de a contribui la garantarea dreptului omului la informare, la promovarea dreptății în căutarea binelui comun, de a asista indivizii, grupurile și popoarele în căutarea adevărului. Mass-media exercită aceste funcții fundamentale atunci când favorizează schimbul de idei și de informații între toate clasele și sectoarele societății și oferă tuturor opiniilor responsabile ocazia de a se face ascultate.

D. Apărarea dreptului la informație și la comunicare

15. Nu se poate accepta ca exercitarea libertății de comunicare să depindă de noroc, de educație sau de puterea politică. Dreptul la comunicare este dreptul tuturor.

Acest lucru necesită eforturi specifice la nivel național și internațional, nu numai pentru a oferi celor mai puțin avuți și mai puțin puternici acces la informația de care au nevoie pentru dezvoltarea lor individuală și socială, ci și pentru a face astfel încât ei să joace un rol efectiv și responsabil în deciziile referitoare la conținutul media și în definirea structurilor și politicilor în cadrul instituțiilor de comunicare din țările lor.

Acolo unde structurile ierarhice și politice favorizează deținerea mass-media de către grupuri de presiune, Biserica trebuie să insiste asupra respectării dreptului de a comunica, și mai ales asupra respectării propriului drept de a avea acces la media, căutând în același timp alte modele de comunicare pentru membrii săi și pentru ansamblul populației. De altfel, dreptul la comunicare face parte din dreptul la libertatea religioasă, căreia nu trebuie să i se limiteze libertatea de cult.

IV. PRIORITĂȚI PASTORALE ȘI MIJLOACELE PENTRU A RĂSPUNDE ACESTORA

A. Apărarea culturii umane

16. Dată fiind situația care există în numeroase locuri, sensibilitatea față de drepturile și interesele indivizilor poate să facă adesea ca Biserica să favorizeze alte mijloace de comunicare. În domeniul evanghelizării și al catehezei, Biserica va trebui adesea să ia măsuri cu scopul de a prezerva și de a favoriza „media populare” și alte forme tradiționale de expresie, recunoscând că în anumite societăți acestea pot fi mai eficiente pentru difuzarea evangheliei decât media mai recente, deoarece fac posibilă o mai mare participare a persoanelor și pot atinge niveluri mai profunde de sensibilitate umană și de motivație.

Omniprezența mass-media în lumea contemporană nu reduce cu nimic importanța altor media, care le permit persoanelor să se angajeze și să ia parte în mod activ la producerea și conceperea comunicării. Mass-media populare și tradiționale, într-adevăr, nu reprezintă doar o importantă răscruce a exprimării culturii locale, dar permit și să se dezvolte competența în crearea și utilizarea activă a media.

În același timp, considerăm că este pozitivă dorința numeroaselor popoare și grupuri umane de a dispune de sisteme de comunicare și de formare mai juste și mai echitabile, pentru a scăpa de dominare sau de manipulare, atât din partea străinilor, cât și a compatrioților. Țările în curs de dezvoltare au această teamă în fața țărilor dezvoltate, așa cum trăiesc aceeași îngrijorare minoritățile din anumite țări dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Oricare ar fi situația, cetățenii trebuie să poată lua parte în mod activ, autonom și responsabil în procesele de comunicare, deoarece ele influențează în multe moduri condițiile lor de viață.

B. Dezvoltarea și promovarea mijloacelor de comunicare ale Bisericii

17. Deși continuă să se angajeze în diferite moduri în sectorul comunicațiilor și al media, în ciuda numeroaselor dificultăților pe care le întâmpină, Biserica trebuie să continue să dezvolte, să păstreze și să favorizeze propriile instrumente și programe catolice de comunicare. Acestea includ presa și publicațiile catolice, radioul și televiziunea catolice, birourile de informare și de relații publice, institutele și programele de formare în practica și problematica media, cercetarea mediatică, organismele de profesioniști ai comunicării legate de Biserică – în particular organizațiile catolice internaționale de comunicare -, ai căror membri sunt colaboratori calificați și competenți ai conferințelor episcopale și ai episcopilor în parte.

Munca pe care o desfășoară mass-media catolice nu este doar o activitate suplimentară care se adaugă la toate celelalte activități ale Bisericii: într-adevăr, comunicațiile sociale au un rol de jucat în toate aspectele misiunii Bisericii. Așadar, nu trebuie să ne mulțumim să avem un plan pastoral pentru comunicații, dar este necesar ca permanent comunicarea să fie parte integrantă a oricărui plan pastoral pentru că ea, de fapt, are o contribuție în orice apostolat, minister sau program.

C. Formarea creștinilor însărcinați cu comunicațiile sociale

18. Educația și formarea în comunicare trebuie să fie parte integrantă din formarea operatorilor pastorali și a preoților[30]. Numeroase elemente și aspecte specifice trebuie luate în considerație pentru această educație și pentru această formare.

În lumea de astăzi, atât de influențată de media, este necesar, de exemplu, ca operatorii pastorali să aibă măcar o bună viziune de ansamblu asupra impactului pe care noile tehnologii ale informării și ale media îl exercită asupra indivizilor și asupra societăților. În plus, trebuie să fie gata să ofere serviciul lor atât celor care sunt „bogați în informare”, cât și celor care sunt „săraci în informare”. Este necesar să știe cum să invite la dialog, evitând un stil de comunicare care să ducă cu gândul la dominare, la manipulare sau la profit personal. Cei care vor fi angajați în mod activ în activitatea media pentru Biserică trebuie să dobândească atât competență profesională în domeniu, cât și o formare doctrinară și spirituală.

D. Pastorația operatorilor din comunicațiile sociale

19. Activitatea în mijloacele de comunicare implică presiuni psihologice și dileme etice deosebite. Dacă se ia în considerație importanța rolului jucat de media în formarea culturii contemporane și în organizarea vieții a nenumărați indivizi și societăți, apare esențial ca aceia care sunt angajați profesional în media profane și în industria comunicațiilor să ia în considerație responsabilitățile lor, îndemnați de idealuri înalte și cu propunerea de a sluji omenirea.

Acest lucru comportă pentru Biserică o responsabilitate corespunzătoare, care o angajează să elaboreze și să propună programe pastorale care să răspundă cu precizie condițiilor particulare de muncă și provocărilor etice în fața cărora sunt puși profesioniștii din comunicație; programe pastorale în măsură să garanteze o formare permanentă capabilă de a-i ajuta pe acești bărbați și femei – dintre care mulți sunt în mod sincer doritori să știe și să practice ceea ce este drept în domeniul etic și moral – să fie tot mai mult pătrunși de criterii morale, atât în viața profesională, cât și în cea privată.

V. NECESITATEA UNEI PROGRAMĂRI PASTORALE

A. Responsabilitatea episcopilor

20. Recunoscând valoarea și chiar urgența exigențelor suscitate de activitatea mediatică, episcopii și persoanele cărora le revine decizia în ce privește distribuirea resurselor Bisericii, care sunt limitate pe plan uman cât și material, ar trebui să se străduiască să acorde o prioritate corespunzătoare acestui sector, ținând cont de situațiile particulare ale națiunii, ale regiunii și ale diecezei lor.

Este posibil ca această exigență să se facă simțită mai acut acum decât în trecut, tocmai deoarece, cel puțin în parte, marele „areopag” contemporan al media a fost, până acum, mai mult sau mai puțin neglijat de Biserică[31]. După cum observă Sfântul Părinte: „Sunt privilegiate, în general, alte instrumente pentru vestirea evangheliei și pentru formare, în timp ce mass-media sunt lăsate la inițiativa unor indivizi sau grupuri mici și nu intră în programarea pastorală decât în mod secundar”[32]. Această situație necesită corectări.

B. Nevoia urgentă de un plan pastoral pentru comunicațiile sociale

21. Recomandăm, așadar, în mod deosebit ca diecezele și conferințele sau adunările episcopale să vegheze pentru ca problema media să fie abordată în fiecare plan pastoral. În plus, le revine lor obligația de a redacta planuri pastorale referitoare la comunicațiile sociale sau de a revedea și de a actualiza planurile deja existente, astfel încât să garanteze un proces de reexaminare și de actualizare periodice. Pentru a face acest lucru, episcopii să caute să colaboreze cu profesioniști care lucrează în media seculare sau în organisme ale Bisericii legate de sectorul comunicațiilor, și, mai ales, în organizații naționale și internaționale de cinema, radio, televiziune și presă.

Sunt conferințe episcopale care s-au bucurat deja de roadele unor planuri pastorale adecvate, prin trasarea concretă a nevoilor existente și a obiectivelor care urmează să fie atinse și prin încurajarea coordonării eforturilor. Rezultatele studiului, precum și evaluările și consultările care au permis redactarea acestor documente, ar putea și ar trebui să circule la toate nivelurile Bisericii, întrucât sunt în măsură să ofere date utile pentru pastorație. Este posibil și să se adapteze planuri realiste și practice la nevoile Bisericilor locale. Ele ar trebui să fie permanent obiect de revizuire și de adaptări în raport cu evoluția exigențelor.

În apendicele acestui document sugerăm elemente pentru un plan pastoral și argumente care ar putea fi obiectul unor scrisori pastorale sau al unor declarații episcopale, atât la nivel național, cât și diecezan. Sunt elemente luate din propunerile conferințelor episcopale și ale profesioniștilor media.

CONCLUZII

22. Încheiem afirmând din nou că Biserica „consideră aceste instrumente (ale comunicațiilor sociale) daruri ale lui Dumnezeu, întrucât ele sunt menite, în planul providenței, să-i unească pe oameni cu legături fraterne, așa încât să colaboreze în planul mântuirii”[33]. Duhul, așa cum i-a ajutat pe profeții de odinioară să înțeleagă planul lui Dumnezeu prin semnele timpului lor, ajută astăzi Biserica să interpreteze semnele timpului nostru și să realizeze propria misiune profetică prin studierea, evaluarea și utilizarea corectă a tehnologiei și mijloacelor de comunicare, devenite de-acum fundamentale.

APENDICE: ELEMENTELE UNUI PLAN PASTORAL PENTRU COMUNICAȚIILE SOCIALE

23. Condițiile mijloacelor de comunicare socială și oportunitățile oferite Bisericii în sectorul comunicațiilor sunt diferite de la o națiune la alta și chiar de la o dieceză la alta din aceeași țară. Rezultă în mod natural faptul că abordarea de către Biserică a media și a ambientului cultural la a cărui formare ele contribuie vor fi diferite de la un loc la altul și că este necesar ca proiectele și participarea Bisericii să fie adaptate la situațiile locale.

Fiecare conferință episcopală și fiecare dieceză ar trebui, de aceea, să dezvolte un plan pastoral integrat pentru comunicații, de preferat consultând atât reprezentanți ai organizațiilor catolice, internaționale și naționale, care se ocupă de comunicare, cât și profesioniști din media locale. În plus, ar trebui să se țină cont de tema comunicării în formularea și realizarea tuturor planurilor pastorale, inclusiv ale celor legate de serviciul social, de activitatea didactică, de evanghelizare. Câteva conferințe episcopale și dieceze au deja planuri de acest fel care identifică exigențele comunicării, definesc obiectivele, fac previziuni realiste de finanțare și coordonează diferite angajamente în domeniu.

Propunem următoarele directive pentru a-i ajuta pe cei care elaborează noi planuri pastorale sau sunt însărcinați să actualizeze planurile deja existente.

Directive pentru elaborarea planurilor pastorale pentru comunicațiile sociale într-o dieceză, conferință episcopală sau sinod patriarhal

24. Un plan pastoral pentru comunicații sociale ar trebui să cuprindă următoarele elemente:

a) o prezentare de ansamblu pornind de la o consultare amplă care să descrie, pentru toate ministerele Bisericii, o strategie de comunicare corespunzătoare cu problemele și exigențele timpului nostru;

b) un inventar sau o constatare care să descrie lumea media pe teritoriul luat în considerație, cuprinzând publicul, producătorii și directorii din media publice și private, resursele financiare și tehnice, sistemele de distribuție, resursele ecumenice și didactice, personalul din organizațiile catolice de comunicare, inclusiv cel al comunităților religioase;

c) o propunere de structurare a mijloacelor de comunicare socială din Biserică destinate să sprijine evanghelizarea, cateheza și educația, serviciul social și colaborarea ecumenică, și care să cuprindă, dacă este posibil, relațiile publice, presa, radioul, televiziunea, cinematografia, videocasetele, rețelele informatice, serviciile în facsimil și formele analoage de telecomunicații;

d) o educație în media, cu o subliniere specială a raportului dintre media și valori;

e) o deschidere pastorală de dialog cu profesioniștii din media, cu o atenție deosebită la dezvoltarea credinței lor și a creșterii lor spirituale;

f) indicații referitoare la posibilitatea obținerii de resurse financiare și la asigurarea modalităților de finanțare a acestei pastorații.

Proces pentru elaborarea unui plan pastoral pentru comunicațiile sociale

25. Planul ar trebui să ofere directive și sugestii utile comunicatorilor din Biserică, pentru a stabili finalitățile și prioritățile reale ale muncii lor. Se recomandă ca un grup de lucru, care să cuprindă reprezentanți din lumea ecleziastică și profesioniști din media, să fie asociat acestui proces, ale cărui două faze ar trebui să fie: 1. studiu, și 2. proiectare.

Faza de studiu

26. Elementele proprii ale acestei faze sunt: o evaluare a exigențelor, adunarea de informații și căutarea modelelor posibile de planuri pastorale. Toate acestea comportă o analiză a conținutului în care se situează comunicarea, în particular elementele de forță și de slăbiciune ale structurii și ale programelor ecleziastice de comunicare existente, precum și posibilitățile care se oferă și dificultățile care pot fi întâmpinate.

Trei tipuri de examinare pot fi de ajutor în adunarea de informații necesare: o constatare a exigențelor, o investigație asupra mijloacelor de comunicare și o inventariere a resurselor. Prima examinare va consta în catalogarea sectoarelor pastorale care necesită o atenție deosebită din partea conferinței episcopale sau din partea diecezei. A doua va privi metodele în vigoare, cu o evaluare a eficacității lor, pentru identificarea punctelor forte și a celor slabe din structurile și din procedurile deja existente. A treia va trebui să individualizeze resursele, tehnologiile și personalul de care poate dispune Biserica în sectorul comunicațiilor, fără a se limita doar la resursele Bisericii, adică ținând cont și de acelea care ar fi eventual disponibile în lumea afacerilor, în industria media și în organizațiile ecumenice.

Faza de proiectare

27. După această adunare și analiză a datelor, va fi necesar ca echipa care va elabora planul să se intereseze de obiectivele și prioritățile conferinței episcopale sau ale diecezei în sectorul comunicațiilor. Se va intra astfel în faza de proiectare. Ținând cont de circumstanțele locale, va fi necesar ca echipa să trateze apoi problemele următoare.

28. Educația: chestiunile comunicării și ale comunicării în masă interesează toate nivelurile ministerului pastoral, inclusiv cel al educației. Un plan pastoral al comunicării ar trebui să se străduiască:

a) să propună câteva posibilități de educație în domeniul comunicațiilor, prezentându-le drept componente esențiale ale formării tuturor celor care sunt angajați în acțiunea Bisericii, fie că este vorba de seminariști, preoți, călugări și călugărițe, fie de animatori laici;

b) să încurajeze școlile și universitățile catolice să propună programe și cursuri în funcție de necesitățile Bisericii și ale societății în ce privește comunicarea;

c) să propună cursuri, laboratoare și seminare de tehnologie, de gestionare, de etică și de politică a comunicațiilor, destinate responsabililor Bisericii în acest sector, seminariștilor, călugărilor și clerului;

d) să prevadă și să pună în practică programe de educație și de înțelegere a media, care să fie propuse atenției educatorilor, părinților și studenților;

e) să încurajeze artiștii și scriitorii să se preocupe să transmită valorile evanghelice în modul lor de a utiliza talentele lor pentru presă, teatru, radio, transmisiuni televizate și filme recreative și educative;

f) să găsească strategii noi de evanghelizare și de cateheză în funcție de posibilitățile oferite de aplicarea tehnologiilor comunicării și ale mijloacelor de comunicare.

29. Formarea spirituală și asistența pastorală. Profesioniștii catolici laici și alte persoane care lucrează în apostolatul ecleziastic al comunicațiilor sociale sau în media profane, așteaptă adesea de la Biserică o îndrumare spirituală și un sprijin pastoral. Un plan pastoral al comunicării ar trebui, așadar, să caute:

a) să propună laicilor catolici și altor profesioniști din comunicații o oportunitate de îmbogățire a experienței lor profesionale prin zile de meditație și reculegere, seminarii și grupuri de sprijin profesional;

b) să propună o asistență pastorală care să ofere sprijinul necesar pentru a alimenta credința responsabililor din comunicații și să sprijine angajarea lor în această misiune dificilă care constă în a transmite lumii valorile evangheliei și autenticele valori umane.

30. Colaborarea. Colaborarea cuprinde împărțirea resurselor dintre conferințe și dieceze, precum și între dieceze și instituții, cum ar fi comunitățile religioase, universitățile și organismele de sănătate. Un plan pastoral ar trebui să urmărească:

a) să întărească relațiile și să încurajeze consultarea reciprocă dintre reprezentanții Bisericii și profesioniștii media care pot oferi mult Bisericii în problema utilizării media;

b) să caute mijloace de producție în colaborare cu centrele naționale și să favorizeze dezvoltarea rețelelor comune de producție, de comercializare și de distribuție;

c) să favorizeze colaborarea cu congregațiile religioase care lucrează în sectorul comunicațiilor sociale;

d) să colaboreze cu organismele ecumenice și cu alte Biserici și grupuri religioase în ce privește securitatea și garantarea accesului religiei la media, precum și „în domeniul noilor media: mai ales în ceea ce privește utilizarea comună a sateliților, a bazelor de date, a rețelelor de cablu și, în general, a informaticii, începând cu compatibilitatea sistemelor”[34];

e) să colaboreze cu media profane, în special în ceea ce privește preocupările comune asupra chestiunilor religioase, morale, etice, culturale, educative și sociale.

31. Relațiile publice. Relațiile publice necesită din partea Bisericii o comunicare activă prin intermediul media, atât profane cât și religioase. Aceste relații, care implică disponibilitatea Bisericii de a transmite valorile evanghelice și de a face cunoscute ministerele și programele sale, necesită ca ea să facă tot posibilul pentru a verifica dacă este cu adevărat după chipul lui Cristos. Un plan pastoral al comunicațiilor ar trebui să tindă:

a) să organizeze birouri de relații publice dotate cu resurse umane și materiale suficiente, care să facă posibilă o adevărată comunicare între Biserică și ansamblul comunității;

b) să producă publicații și programe radio, de televiziune și video de calitate excelentă, așa încât să facă vizibile mesajul evangheliei și misiunea Bisericii;

c) să promoveze premii și alte modalități de recunoaștere destinate să încurajeze și să sprijine pe profesioniștii media;

d) să celebreze Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale ca pe un mijloc de a promova conștientizarea importanței comunicațiilor și pentru a sprijini inițiativele luate de Biserică în domeniul comunicațiilor.

32. Cercetarea. Strategiile Bisericii în sectorul comunicațiilor sociale ar trebui să se întemeieze pe rezultatele unui studiu serios în acest sens, care să implice o analiză și o evaluare făcute în cunoaștere de cauză. Este necesar ca studiul comunicării să facă loc chestiunilor și problemelor majore care trebui abordate de misiunea Bisericii în sânul națiunii sau al regiunii interesate. Un plan pastoral al comunicațiilor ar trebui să tindă:

a) să încurajeze institutele de studii superioare, centrele de cercetare și universitățile să întreprindă investigații fundamentale și totodată aplicate, asupra nevoilor și preocupărilor Bisericii și ale societății în domeniul comunicațiilor;

b) să determine modalitățile practice pentru interpretarea cercetării făcute asupra comunicațiilor sociale și asupra aplicării ei la misiunea Bisericii;

c) să sprijine o reflecție teologică permanentă asupra proceselor și instrumentelor comunicării sociale și asupra rolului lor în Biserică și în societate.

33. Comunicarea și dezvoltarea popoarelor. Comunicațiile și mass-media cu adevărat accesibile pot permite multor persoane să participe la economia lumii moderne, să experimenteze o libertate de expresie și să contribuie la creșterea păcii și a dreptății în lume. Un plan pastoral al comunicațiilor sociale ar trebui să tindă:

a) ca valorile evanghelice să exercite o influență asupra gamei largi de activități din media contemporane – de la edituri, la comunicare prin satelit – așa încât ele să contribuie la creșterea solidarității internaționale;

b) să apere interesul public și să salvgardeze accesul religiilor la media, luând o poziție documentată și responsabilă în ce privește chestiunile de legislație și de politică a comunicațiilor și dezvoltare a sistemelor de comunicare;

c) să analizeze impactul social al tehnologiilor avansate de comunicare și să contribuie la evitarea rupturilor sociale inutile și a destabilizărilor culturale;

d) să-i ajute pe profesioniștii din comunicații să definească și să respecte reguli etice, mai ales în ce privește echitatea, adevărul, dreptatea, decența și respectul față de viață;

e) să elaboreze strategii care să încurajeze un acces mai extins, mai reprezentativ și responsabil al media;

f) să exercite un rol profetic, luând cuvântul la momentul potrivit, atunci când trebuie să sprijine punctul de vedere al evangheliei în raport cu dimensiunile morale ale chestiunilor importante de interes public.

Vatican, 22 februarie 1992, sărbătoarea Catedrei Sfântului Apostol Petru.

+ John P. Foley, președinte
Mons. Pierfranco Pastore, secretar

Note
[1] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Centesimus annus, nr. 12-23, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 807-821.
[2] IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.
[3] Communio et progressio, nr. 187, în AAS, LXIII, 1971, pag. 655-656.
[4] IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Cea de-a XXIV-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, în LOsservatore romano, 25-1-1990, pag. 6.
[5] IBID.
[6] CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAȚII SOCIALE, Criterii de colaborare ecumenică și interreligioasă în domeniul comunicațiilor sociale, nr. 1, Vatican, 1989.
[7] Inter mirifica, nr. 4, în AAS, LVI, 1964, pag. 146.
[8] Communio et progressio, nr. 11, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.
[9] Rom 1,20.
[10] In 1,14.
[11] Ef 1,23; 4,10.
[12] 1Cor 15,28; Communio et progressio, nr. 11, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.
[13] CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAȚII SOCIALE, Pornografia și violența în mijloacele de comunicare socială: un răspuns pastoral, nr. 7, Vatican, 1989.
[14] IOAN PAUL AL II-LEA, Sollicitudo rei socialis, nr. 46, în AAS, LXXX, 1988, pag. 579.
[15] Gaudium et spes, nr. 11, în AAS, LVIII, 1966, pag. 1034.
[16] Cf. PAUL AL VI-LEA, Evangelii nuntiandi, nr. 20, în AAS, LXVIII, 1976, pag. 18-19.
[17] Cf. Inter mirifica, nr. 3, în AAS, LVI, 1964, pag. 146.
[18] Lumen gentium, nr. 1, în AAS, LVII, 1965, pag. 5.
[19] Cf. Communio et progressio, nr. 12, în AAS, LXIII, 1971, pag. 598.
[20] IBID., nr. 114-121, în AAS, LXIII, 1971, pag. 634-636.
[21] Cf. Can. 212.2, în AAS, LXXV, 2, 1983, pag. 34.
[22] Cf. Can. 212.3, în AAS, LXXV, 2, 1983, pag. 34.
[23] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Instrucțiune asupra vocației ecleziastice a teologului, nr. 30, în AAS, LXXXII, 1990, pag. 1562.
[24] Cf. IBID., nr. 35, în AAS, LXXXII, 1990, pag. 1565.
[25] PAUL AL VI-LEA, Evangelii nuntiandi, nr. 45, în AAS, LXVIII, 1976, pag. 35.
[26] IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.
[27] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Centesimus annus, nr. 41, în AAS, LXXXXII, 1991, pag. 841.
[28] IOAN PAUL AL II-LEA, Christifideles laici, nr. 44, în AAS, LXXXI, 1989, pag. 480.
[29] IBID., pag. 481.
[30] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU EDUCAȚIE CATOLICĂ, Îndrumări pentru formarea viitorilor preoți în ce privește instrumentele de comunicare socială, Vatican, 1986.
[31] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris missio, nr. 37, c, în AAS, LXXXIII, 1991, pag. 285.
[32] IBID.
[33] Communio et progressio, nr. 2, în AAS, LXIII, 1971, pag. 593-594
[34] CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAȚII SOCIALE, Criterii de colaborare ecumenică și interreligioasă în domeniul comunicațiilor sociale, nr. 14, Vatican, 1989.

Autor: Arhiepiscopul John P. Foley
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 22.02.1992
Publicarea pe acest sit: 20.02.2004
Etichete:

Lasă un răspuns