Ad tuendam fidem

Scrisoarea apostolică
în formă de „Motu proprio”
AD TUENDAM FIDEM
prin care anumite norme sunt introduse
în Codul de Drept Canonic și în
Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

Pentru apărarea credinței Bisericii Catolice împotriva erorilor care apar din partea unor credincioși, mai ales a acelora care se ocupă expres cu disciplinele sfintei teologii, ni s-a părut absolut necesar nouă, care avem misiunea specială de a întări pe frați în credință (cf. Lc 22,32), ca la textele în vigoare din Codul de drept canonic și din Codul canoanelor Bisericilor orientale, să fie adăugate norme prin care să se impună expres datoria de a respecta adevărurile propuse în mod definitiv de către magisteriul Bisericii, menționând și sancțiunile canonice referitoare la aceeași materie.

1. Din primele secole și până în ziua de astăzi, Biserica mărturisește adevărurile despre credința în Cristos și despre misterul răscumpărării sale, adevăruri care au fost adunate treptat în simbolurile de credință; astăzi ele sunt în mod obișnuit cunoscute și mărturisite de către credincioși la celebrarea sfintelor Liturghii din zilele de solemnități și de sărbători, cum este Simbolul apostolilor sau Simbolul niceno-constantinopolitan.

Același Simbol niceno-constantinopolitan este cuprins în ultima Profesiune de credință, elaborată de către Congregația pentru Doctrina Credinței (1), care este impusă în chip special anumitor credincioși să o facă atunci când primesc o funcție care se referă direct sau indirect la o cercetare mai profundă în domeniul adevărurilor referitoare la credință și moravuri sau legată de o putere specială în conducerea Bisericii (2).

2. Profesiunea de credință, precedată cum se cuvine de Simbolul niceno-constantinopolitan, are în plus trei propoziții sau articole, care intenționează să explice adevărurile credinței catolice pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt care o „va învăța tot adevărul” (In 16,13), a cercetat-o de-a lungul secolelor sau va trebui să le cerceteze mai profund (3).

Primul articol care enunță: „Cred și mărturisesc cu tărie tot ceea ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis și ceea ce Biserica, fie printr-o sentință solemnă, fie prin magisteriul obișnuit și universal, propune pentru a fi crezut ca revelat de către Dumnezeu” (4), afirmă corect și-și are fundamentarea în legislația universală a Bisericii în can. 750 al Codului de drept canonic (5) și 598 al Codului canoanelor Bisericilor orientale (6).

Al treilea articol care spune: „Îmbrățișez, de asemenea, cu supunerea religioasă a voinței și intelectului învățăturile pe care pontiful roman sau colegiul episcopal le propun atunci când își exercită magisteriul lor autentic, chiar dacă nu intenționează să le proclame printr-un act definitiv” (7), își are locul său în can. 752 al Codului de drept canonic (8) și 599 din Codul canoanelor Bisericilor orientale (9).

3. Totuși al doilea articol, în care se afirmă: „Accept și țin cu tărie toate adevărurile și fiecare în parte referitor la învățătura care privește credința sau morala propuse de către Biserică în mod definitiv”, nu are nici un canon corespondent în Codurile Bisericii Catolice. Acest articol din Profesiunea de credință este de o maximă importanță, din moment ce se referă la adevărurile ce sunt legate în mod necesar cu revelația divină. Aceste adevăruri, care în cercetarea doctrinei catolice exprimă o inspirație specială a Duhului lui Dumnezeu pentru înțelegerea mai profundă din partea Bisericii a vreunui adevăr care privește credința sau morala, sunt legate între ele fie din rațiuni istorice, fie ca o consecință logică.

4. De aceea, îndemnați de sus-numita necesitate, am considerat oportun să umplem această lacună a legii universale în modul următor:

A) Canonul 750 din Codul de drept canonic, de acum înainte va avea două paragrafe, dintre care primul va consta din textul canonului în vigoare, iar cel de-al doilea va prezenta un text nou, așa că, în ansamblu, canonul 750 va suna astfel:

Can. 750 §1. Trebuie crezute cu credință divină și catolică toate adevărurile ce sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin tradiție, adică în unicul tezaur al credinței încredințat Bisericii, și care totodată sunt propuse ca fiind revelate de către Dumnezeu, fie de către magisteriul solemn al Bisericii, fie de către magisteriul ei obișnuit și universal, care de fapt este făcut cunoscut de adeziunea comună a credincioșilor sub îndrumarea magisteriului sacru; prin urmare, toți au obligația de a evita orice învățătură contrară acestor adevăruri.

§2. De asemenea, trebuie primite și ținute cu tărie și toate adevărurile și fiecare în parte care sunt propuse definitiv de către magisteriul Bisericii cu privire la credință și morală, adică cele ce sunt recerute pentru a păzi cu sfințenie și a expune cu fidelitate însuși tezaurul credinței; prin urmare, cel care refuză aceste propoziții care trebuie ținute definitiv se opune doctrinei Bisericii Catolice.

La canonul 1371, nr. 1 din Codul de drept canonic să fie cuvenit adăugată citarea canonului 750, §2, astfel încât același canon 1371, de acum înainte, în ansamblul său, va suna astfel:

Can. 1371 – Să fie sancționat cu o pedeapsă justă:

1) cel care, pe lângă cazul prevăzut de can. 1364, §1, învață o doctrină condamnată de către pontiful roman sau de către conciliul ecumenic, sau respinge cu încăpățânare doctrina prevăzută de can. 750, §2 sau de can. 752, și, după ce a fost avertizat de către Scaunul Apostolic sau de către ordinariu, nu retractează;

2) cel care într-un alt mod nu se supune Scaunului Apostolic, ordinariului sau superiorului când ei îi poruncesc sau interzic ceva în mod legitim, și, după ce a fost avertizat, persistă în nesupunere.

B) Canonul 598 din Codul canoanelor Bisericilor orientale de acum înainte va avea două paragrafe, dintre care primul va consta din textul canonului în vigoare, iar cel de-al doilea va prezenta un text nou, astfel încât în ansamblul său, canonul 598 va suna astfel:

Can. 598, §1. Trebuie crezute cu credință divină și catolică toate adevărurile ce sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin tradiție, adică în unicul tezaur al credinței încredințat Bisericii, și care totodată sunt propuse ca fiind revelate de către Dumnezeu, fie de către magisteriul solemn al Bisericii, fie de către magisteriul ei obișnuit și universal, care de fapt este făcut cunoscut de adeziunea comună a credincioșilor sub îndrumarea magisteriului sacru; prin urmare, toți au obligația de a evita orice învățătură contrară acestor adevăruri.

§2. De asemenea, trebuie primite și ținute cu tărie și toate adevărurile și fiecare în parte care sunt propuse definitiv de către magisteriul Bisericii cu privire la credință și morală, adică cele ce sunt recerute pentru a păzi cu sfințenie și a expune cu fidelitate însuși tezaurul credinței; prin urmare, cel care refuză aceste propoziții care trebuie ținute definitiv se opune doctrinei Bisericii Catolice.

La canonul 1436 din Codul canoanelor Bisericilor orientale să fie cuvenit adăugate cuvintele care se referă la canonul 598, §2, astfel încât, în ansamblu, canonul 1436 va suna astfel:

Can. 1436, §1. Cel care neagă un adevăr care trebuie crezut cu credință divină și catolică sau îl pune la îndoială sau chiar respinge total credința creștină, și, după ce a fost avertizat în mod legitim, nu retractează, să fie pedepsit ca eretic sau ca apostat cu excomunicarea mare; de asemenea, clericul poate fi sancționat și cu alte pedepse, chiar cu depunerea.

§ 2. În afară de aceste cazuri, cel care susține o doctrină propusă de a fi ținută definitiv sau condamnată ca greșită de către pontiful roman sau de către colegiul episcopilor în exercitarea magisteriului autentic, și, după ce a fost avertizat în mod legitim, nu retractează, să fie sancționat cu o pedeapsă justă.

5. Tot ceea ce noi, prin prezenta scrisoare apostolică motu proprio am hotărât, poruncim să fie valabil și ratificat și ordonăm să fie inserat în legislația universală a Bisericii Catolice, respectiv în Codul de drept canonic și în Codul canoanelor Bisericilor orientale așa cum am prezentat mai sus, în ciuda existenței oricărei dispoziții contrare.

Roma, „Sfântul Petru”, 18 mai 1998, al XX-lea an al pontificatului nostru.

 

Notă doctrinală explicativă
a formulei de încheiere a Professio fidei

Congregația pentru Doctrina Credinței

1. Încă de la începuturile sale, Biserica a mărturisit credința în Domnul răstignit și înviat, adunând în unele formule conținutul fundamental al credinței sale. Evenimentul central al morții și învierii Domnului Isus, exprimat mai întâi prin formule simple și mai apoi prin formule mai elaborate (10), a permis să se dea viață acelei neîntrerupte mărturisiri de credință, prin care Biserica a transmis fie ce primise de pe buzele și din faptele lui Cristos, fie ce a învățat „sub inspirația Duhului Sfânt” (11).

Însuși Noul Testament este martor privilegiat al primei mărturisiri proclamată de către ucenici, imediat după evenimentele Paștelui: „Înainte de toate, eu v-am transmis ceea ce am primit, anume că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost înmormântat și a treia zi, potrivit Scripturilor, a înviat; că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (12).

2. Din acest nucleu imutabil care-l mărturisește pe Isus Fiul lui Dumnezeu și Domn, de-a lungul secolelor s-au dezvoltat simbolurile ca o mărturie a unității credinței și a comuniunii Bisericilor. În ele sunt cuprinse adevărurile fundamentale pe care fiecare credincios este ținut să le cunoască și să le mărturisească. Tocmai din acest motiv, mai înainte de a primi Botezul, catecumenul trebuie să facă profesiunea sa de credință. Și sfinții părinți adunați în concilii, venind în întâmpinarea exigențelor istorice care cereau prezentarea mai elaborată a adevărurilor credinței sau apărarea ortodoxiei sale, au formulat noi simboluri care ocupă până în zilele noastre „un loc cu totul deosebit în viața Bisericii” (13). Varietatea acestor simboluri exprimă bogăția unicei credințe și nici unul dintre ele nu este depășit și nici nu devine inutil prin formularea unei ulterioare profesiuni de credință corespunzătoare noilor situații istorice.

3. Promisiunea lui Cristos Domnul de a-l dărui pe Duhul Sfânt, care „va călăuzi la tot adevărul” (14), sprijină continuu drumul Bisericii. Tocmai de aceea, în decursul istoriei sale, unele adevăruri au fost definite ca deja dobândite prin asistența Duhului Sfânt și de aceea sunt etape vizibile ale împlinirii promisiunii originare. În orice caz, alte adevăruri trebuie să mai fie încă profund înțelese, mai înainte de a putea ajunge la posesia deplină a ceea ce Dumnezeu, în misterul iubirii sale, a voit să descopere oamenilor pentru mântuirea lor (15).

În grija ei pastorală, chiar recent Biserica a considerat oportun să exprime într-o manieră mai explicită credința dintotdeauna. De asemenea, unor credincioși, chemați să îndeplinească funcții speciale în comunitate în numele Bisericii, li s-a impus obligatoriu profesiunea de credință în mod public, conform formulei aprobate de către Scaunul Apostolic (16).

4. Această nouă formulă a Professio fidei, care repropune Simbolul niceno-constantinopolitan, se încheie prin adăugarea a trei propoziții sau articole, care au scopul de a distinge mai bine ordinea adevărurilor la care aderă credinciosul. Merită să fie clarificată explicarea coerentă a acestor articole, pentru ca semnificația lor originară dată de către magisteriul Bisericii să fie bine înțeleasă, primită și păstrată în întregime.

În accepția de astăzi s-a ajuns să se condenseze în jurul cuvântului „Biserică” diferite conținuturi care, deși adevărate și coerente, au totuși nevoie să fie precizate în momentul în care se face referire la funcțiuni specifice și proprii subiecților care acționează într-însa. În acest sens, este clar că referitor la problemele de credință sau morală, subiectul unic abilitat să desfășoare funcția de a învăța cu autoritate obligatorie pentru credincioși este suveranul pontif și colegiul episcopilor în comuniune cu el (17). De fapt, episcopii sunt „învățători autentici” ai credinței, „adică îmbrăcați cu autoritatea lui Cristos” (18), întrucât din instituire divină ei sunt succesorii apostolilor „în magisteriu și în conducerea pastorală”: ei exercită împreună cu pontiful roman puterea supremă și deplină asupra întregii Bisericii, chiar dacă această putere nu poate fi exercitată decât cu consimțământul pontifului roman (19).

5. Prin formula primului articol: „Cred și mărturisesc cu tărie tot ceea ce cuprinde cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis și ceea ce Biserica, fie printr-o sentință solemnă, fie prin magisteriul obișnuit și universal, propune pentru a fi crezut ca revelat de către Dumnezeu”, se intenționează să se spună că obiectul învățat este alcătuit din toate acele învățături de credință divină și catolică pe care Biserica le propune ca divin și formal revelate și, ca atare, nu pot fi modificate (20).

Aceste învățături sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis și sunt definite printr-o sentință solemnă ca adevăruri divin revelate, fie de către pontiful roman atunci când vorbește „ex cathedra”, fie de către colegiul episcopilor adunat în conciliu, fie sunt infailibil propuse de către magisteriul obișnuit și universal pentru a fi crezute.

Aceste învățături comportă din partea tuturor credincioșilor asentimentul de credință teologală. Din acest motiv, acela care cu încăpățânare le-ar pune la îndoială sau le-ar nega, cade în erezie, așa cum arată respectivele canoane din codurile canonice (21).

6. Cea de-a doua propoziție din Professio fidei afirmă: „Accept și țin cu tărie toate adevărurile și fiecare în parte referitor la învățătura care privește credința sau morala propuse de către Biserică în mod definitiv”. Obiectul propus prin această formulă cuprinde toate acele învățături care privesc domeniul dogmatic sau moral (22), care sunt necesare pentru păzirea și expunerea cu fidelitate a tezaurului credinței, chiar dacă nu au fost propuse de către magisteriul Bisericii ca formal revelate.

Aceste învățături pot fi definite în formă solemnă de către pontiful roman când vorbește „ex cathedra” sau de către colegiul episcopilor adunat în conciliu, sau pot fi infailibil învățate de către magisteriul obișnuit și universal al Bisericii ca „sententia definitive tenenda” (23). De aceea, fiecare credincios este obligat să-și dea față de aceste adevăruri asentimentul său ferm și definitiv, bazat fiind pe asistența acordată magisteriului Bisericii de către Duhul Sfânt, și pe doctrina catolică a infailibilității magisteriului în aceste materii (24). Acela care le-ar nega ar lua o atitudine de refuz față de adevărul doctrinei catolice (25) și de aceea nu ar fi în comuniune deplină cu Biserica Catolică.

7. Adevărurile referitoare la acest al doilea articol pot fi de natură diferită și, prin urmare, îmbracă un caracter diferit prin raportul lor cu revelația. De fapt, există adevăruri care sunt în mod necesar legate de revelație în virtutea unui raport istoric, în timp ce alte adevăruri evidențiază o legătură logică, exprimând o etapă în maturizarea cunoașterii aceleași revelații pe care Biserica este chemată să o realizeze. Faptul că aceste învățături nu sunt propuse ca formal revelate, întrucât adaugă la realitatea credinței elemente care nu sunt revelate sau încă nu sunt recunoscute expres ca atare, nu le ia nimic din caracterul lor definitiv, care este recerut cel puțin de intrinseca legătură cu adevărul revelat. De asemenea, nu se poate exclude ca la un anumit punct al dezvoltării dogmatice, înțelegerea atât a realităților cât și a cuvintelor tezaurului credinței să poată progresa în viața Bisericii, iar magisteriul să ajungă să proclame unele din aceste învățături chiar ca dogme de credință divină și catolică.

8. În ceea ce privește natura asentimentului ce trebuie dat adevărurilor propuse de către Biserică drept divin revelate (primul articol) sau de ținut în mod definitiv (articolul al II-lea), este important de subliniat faptul că nu este nici o diferență cu privire la caracterul deplin și irevocabil al asentimentului ce trebuie dat respectivelor învățături. Diferența se referă la virtutea supranaturală a credinței: în cazul adevărurilor de la primul articol, asentimentul este fondat direct pe credința în autoritatea cuvântului lui Dumnezeu (învățături de fide credenda); în cazul adevărurilor de la cel de-al doilea articol, asentimentul se bazează pe credința în asistența acordată magisteriului de către Duhul Sfânt și pe doctrina catolică a infailibilității magisteriului (învățături de fide tenenda).

9. În orice caz, magisteriul Bisericii învață o doctrină ce trebuie crezută ca divin revelată (primul articol) sau ținută într-o manieră definitivă (al doilea articol), printr-un act definitoriu sau nedefinitoriu. În cazul unui act definitoriu, este definit solemn un adevăr printr-o pronunțare „ex cathedra” din partea pontifului roman sau prin intervenția unui conciliu ecumenic. În cazul unui act nedefinitoriu, este propusă infailibil o învățătură a magisteriului obișnuit și universal al episcopilor răspândiți în lume în comuniune cu succesorul lui Petru. Această doctrină poate fi confirmată sau reafirmată de către pontiful roman, chiar fără a recurge la o definiție solemnă, declarând explicit că ea aparține învățăturii magisteriului obișnuit și universal ca adevăr divin revelat (primul articol) sau ca adevăr al doctrinei catolice (articolul al doilea). În consecință, atunci când cu privire la o învățătură nu există o sentință în forma solemnă a unei definiții, dar această învățătură care aparține patrimoniului depositum fidei este propusă de către magisteriul obișnuit și universal – care-l include în mod necesar pe cel al papei -, atunci ea trebuie considerată ca propusă infailibil (26). Declarația de confirmare sau reafirmare din partea pontifului roman, în acest caz nu este un nou act de dogmatizare, ci este atestarea formală a unui adevăr deja posedat și transmis în mod infailibil de către Biserică.

10. Cea de-a treia propoziție din Professio fidei afirmă: „Îmbrățișez, de asemenea, cu supunerea religioasă a voinței și intelectului învățăturile pe care pontiful roman sau colegiul episcopal le propun atunci când își exercită magisteriul lor autentic, chiar dacă nu intenționează să le proclame printr-un act definitiv”.

La acest articol aparțin toate învățăturile – în materie de credință sau morală – prezentate ca adevărate sau cel puțin sigure, chiar dacă nu au fost definite printr-o sentință solemnă și nici nu au fost propuse ca definitive de către magisteriul obișnuit și universal. În orice caz, aceste învățături sunt expresia autentică a magisteriului obișnuit al pontifului roman sau al colegiului episcopal și de aceea recer supunerea religioasă a voinței și intelectului (27). Ele sunt propuse pentru a dobândi o înțelegere mai profundă a revelației, sau pentru a atrage atenția asupra conformității unei învățături cu adevărurile credinței, sau, în sfârșit, pentru a atrage atenția împotriva concepțiilor incompatibile cu aceste adevăruri sau împotriva opiniilor periculoase care pot conduce la eroare (28).

Propoziția contrară acestor învățături poate fi calificată respectiv ca eronată sau, în cazul învățăturilor cu caracter moderat, ca temerară sau periculoasă și de aceea „tuto doceri non potest” (29).

11. Exemplificări. Fără nici o intenție de a fi exhaustive sau complete, pot fi amintite, cu scop pur indicativ, câteva exemple de învățături referitoare la cele trei articole expuse mai sus.

Dintre adevărurile de la prima propoziție, fac parte articolele de credință din Crez, diferitele dogme cristologice (30) și mariane (31); învățătura despre instituirea sacramentelor de către Cristos și eficacitatea lor în ceea ce privește harul (32); învățătura despre prezența reală și substanțială a lui Cristos în Euharistie (33) și natura sacrificală a celebrării euharistice (34); întemeierea Bisericii din voința lui Cristos (35); învățătura despre primatul și despre infailibilitatea pontifului roman (36); învățătura despre existența păcatului original (37); învățătura despre nemurirea sufletului spiritual și despre răsplata imediată după moarte (38); lipsa erorii în textele sfinte inspirate (39); învățătura cu privire la imoralitatea gravă a uciderii directe și voluntare a unei ființe umane nevinovate (40).

În ceea ce privește adevărurile de la a doua propoziție, cu referire la cele legate de revelația din necesitate logică, poate fi considerată, de exemplu, dezvoltarea cunoașterii doctrinei legată de definiția infailibilității pontifului roman, mai înainte de definiția dogmatică a Conciliului Vatican I. Primatul succesorului lui Petru a fost totdeauna crezut ca o realitate revelată, chiar dacă până la Vatican I a rămas deschisă discuția dacă elaborarea conceptuală subînțeleasă cuvintelor „jurisdicție” și „infailibilitate” trebuie considerată parte intrinsecă a revelației sau numai o consecință rațională. În orice caz, deși caracterul său de adevăr divin revelat a fost definit în Conciliul Vatican I, învățătura despre infailibilitate și despre primatul de jurisdicție a pontifului roman era recunoscută ca definitivă deja în faza precedentă conciliului. Prin urmare, istoria arată clar că ceea ce a fost asumat în conștiința Bisericii era considerat încă de la început o învățătură adevărată și, succesiv, considerată ca definitivă, dar numai prin pasul final al definiției Conciliului Vatican I a fost primită ca adevăr divin revelat.

În ceea ce privește cea mai recentă învățătură cu privire la doctrina hirotonirii preoțești rezervată numai bărbaților, trebuie urmat un proces similar. Suveranul pontif, deși nu a voit să ajungă până la o definiție dogmatică, a înțeles să reafirme că această doctrină trebuie ținută în mod definitiv (41), deoarece, fiind bazată pe cuvântul lui Dumnezeu scris, constant păstrat și aplicat în tradiția Bisericii, a fost propusă infailibil de către magisteriul obișnuit și universal (42). Așa cum exemplul precedent poate să o demonstreze, nimic nu împiedică faptul ca în viitor, conștiința Bisericii să poată progresa până în a defini această învățătură ca una ce trebuie crezută ca divin revelată.

De asemenea, se poate aminti învățătura cu privire la iliceitatea eutanasiei, învățată de enciclica Evangelium vitae. Confirmând faptul că eutanasia este „o violare gravă a legii lui Dumnezeu”, papa declară că „această învățătură este fundamentată pe legea naturală și pe cuvântul lui Dumnezeu scris, este transmisă de tradiția Bisericii și învățată de către magisteriul obișnuit și universal” (43). Ar putea părea că în învățătura despre eutanasie este un element pur rațional, dat fiind faptul că Scriptura pare să nu cunoască acest concept. Pe de altă parte, în acest caz iese la iveală relația reciprocă dintre ordinea credinței și cea a rațiunii: într-adevăr, Scriptura exclude clar orice formă de autodispunere de existența umană care în schimb este presupusă în practica și teoria eutanasiei.

Alte exemple de învățături morale propuse ca definitive de către magisteriul obișnuit și universal al Bisericii sunt: învățătura despre iliceitatea prostituției (44) și despre iliceitatea desfrânării (45).

Referitor la adevărurile legate de revelația din necesitate istorică, care trebuie ținute în mod definitiv, dar care nu vor putea fi declarate ca divin revelate, se pot da ca exemple legitimitatea alegerii suveranului pontif sau a celebrări unui conciliu ecumenic, canonizările sfinților (fapte dogmatice); declarația lui Leon al XIII-lea din scrisoarea apostolică Apostolicae curae despre invaliditatea hirotonirilor anglicane (46).

Ca exemple de învățături care aparțin celei de-a treia propoziții pot fi indicate în general învățăturile propuse de către magisteriul autentic obișnuit în mod nedefinitiv, care recer un grad de adeziune diferențiat, conform intenției și voinței manifestate, care iese în evidență mai ales fie din natura documentelor, fie din repropunerea deasă a aceleași doctrine, fie din semnificația expresiei verbale (47).

12. Prin diferitele Simboluri de credință, credinciosul recunoaște și atestă că mărturisește credința întregii Biserici. Tocmai din acest motiv, mai ales în simbolurile cele mai vechi, această conștiință eclezială se exprimă prin formula „Noi credem”. Așa cum învață Catehismul Bisericii Catolice: „«Eu cred» este credința Bisericii, mărturisită personal de către fiecare credincios, mai ales la Botez. «Noi credem» este credința Bisericii, mărturisită de către episcopii adunați în Conciliu sau, mai general, de către adunarea liturgică a celor credincioși. «Eu cred» este de asemenea Biserica, mama noastră, care-i răspunde lui Dumnezeu prin credința ei și care ne învață să spunem: «Eu cred», «Noi credem»” (48).

În fiecare profesiune de credință, Biserica verifică diferitele etape la care a ajuns în drumul său spre întâlnirea definitivă cu Domnul. Nici un conținut nu este depășit prin trecerea timpului; dimpotrivă, totul devine patrimoniu de neînlocuit prin care credința dintotdeauna, a tuturor și trăită în orice loc, contemplă acțiunea veșnică a Duhului lui Cristos Înviat care însoțește și dă viață Bisericii sale, conducând-o la plinătatea adevărului.

Roma, din Sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 29 iunie 1998, în solemnitatea Sfinților Petru și Paul, apostoli.

Card. Joseph Ratzinger, prefect

Tarcisio Bertone SDB, arhiepiscop emerit de Vercelli, secretar
 

„Profesiunea de credință” și
„Jurământul de fidelitate cu ocazia
primirii unei funcții de îndeplinit
în numele Bisericii”

Congregația pentru Doctrina Credinței

Notă de prezentare

Credincioșii, chemați să exercite o funcție în numele Bisericii, sunt obligați să facă „Profesiunea de credință”, conform formulei aprobate de către Scaunul Apostolic (cf. can. 833). De asemenea, obligația unui special „Jurământ de fidelitate” care se referă le îndatoririle speciale inerente funcției ce se primește, mai înainte prescrisă numai pentru episcopi, a fost extinsă la categoriile de persoane numite în canonul 833, nr. 5-8. De aceea, a fost necesară pregătirea unor texte potrivite în acest scop, făcându-le prin stil și conținut să fie cât mai conforme cu învățătura conciliului Vatican II și a documentelor care au urmat.

Ca formulă a „Professio fidei” este repropusă integral prima parte a textului precedent în vigoare din 1967 care conține Simbolul niceno-constantinopolitan (49). Cea de-a doua parte a fost modificată, subîmpărțind-o în trei propoziții, cu scopul de a distinge mai bine tipul de adevăr și asentimentul corespunzător recerut.

Formula acestui „Iusiurandum fidelitatis in suscipiendo officio nomine Ecclesiae exercendo”, înțeleasă ca un adaos la „Professio fidei”, a fost stabilită pentru categoriile de credincioși enumerați la can. 833, nr. 5-8. Este vorba despre un text nou; în el sunt prevăzute unele variante pentru propozițiile 4 și 5 pentru folosirea lor de către superiorii majori ai institutelor de viață consacrată și ai societăților de viață apostolică (cf. can. 833, nr. 8).

Textele noilor formule de „Professio fidei” și de „Iusiurandum fidelitatis” vor intra în vigoare la data de 1 martie 1999.

 

Profesiune de credință

Formulă de folosit în cazurile în care este prescrisă profesiunea de credință.

Eu N.N. cred cu tărie și mărturisesc toate și fiecare în parte câte sunt cuprinse în Simbolul credinței, și anume:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor.

Cred într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul-născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară și s-a făcut om. S-a răstignit pentru noi sub Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat. A înviat a treia zi după Scripturi și s-a suit la cer; șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va veni cu mărire să judece pe cei vii și pe cei morți, a cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul, care de la Tatăl și de la Fiul purcede, care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit și a grăit prin profeți.

Cred într-una, sfântă, catolică și apostolică Biserică. Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va veni. Amin.

Cred, de asemenea, cu tărie tot ceea ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis și ceea ce Biserica, fie printr-o sentință solemnă, fie prin magisteriul obișnuit și universal, propune pentru a fi crezut ca revelat de către Dumnezeu.

Accept și țin cu tărie, toate adevărurile și fiecare în parte referitor la învățătura care privește credința sau moravurile propuse de către Biserică în mod definitiv.

Îmbrățișez, de asemenea, cu supunerea religioasă a voinței și intelectului, învățăturile pe care pontiful roman sau colegiul episcopal le propun atunci când își exercită magisteriul lor autentic, chiar dacă nu intenționează să le proclame printr-un act definitiv.

 

Jurământ de fidelitate cu ocazia primirii unei funcții de îndeplinit în numele Bisericii

Formulă de folosit de către toți credincioșii indicați în can. 833, nr. 5-8.

Eu N.N. primind funcția de…, promit să păstrez totdeauna comuniunea cu Biserica Catolică, atât în cuvintele mele, cât și în modul meu de a acționa.

Voi îndeplini cu multă sârguință și fidelitate îndatoririle la care sunt obligat față de Biserică, atât universală cât și locală, în care, conform normelor de drept, am fost chemat să-mi exercit slujirea.

În îndeplinirea funcției, care mi-a fost încredințată în numele Bisericii, voi păstra integru și voi transmite și învăța cu fidelitate tezaurul credinței, respingând orice doctrină contrară acestui tezaur.

Voi urma și voi sprijini disciplina comună întregii Biserici și voi avea grijă de respectarea tuturor legilor bisericești, în special cele cuprinse în Codul de drept canonic.

Voi respecta cu supunere creștină ceea ce sfinții păstori declară ca doctori și învățători autentici ai credinței sau hotărăsc în calitate de capi ai Bisericii, și voi acorda cu fidelitate ajutor episcopilor diecezani, pentru ca acțiunea apostolică, ce trebuie exercitată în numele și prin mandatul Bisericii, să fie îndeplinită în comuniune cu Biserica.

Așa să mă ajute Dumnezeu și aceste sfinte Evanghelii pe care le ating cu mâinile mele.

(Variații ale paragrafului 4 și 5 ale formulei de jurământ de folosit de către credincioșii indicați în can. 833, nr. 8)

Voi sprijini disciplina comună întregii Biserici și voi promova respectarea tuturor legilor bisericești, în special cele cuprinse în Codul de drept canonic.

Voi respecta cu supunere creștină ceea ce sfinții păstori declară ca doctori și învățători autentici ai credinței sau hotărăsc în calitate de capi ai Bisericii, și în unire cu episcopii diecezani, rămânând intacte caracterul și scopul institutului meu, voi îndeplini de bunăvoie munca mea pentru ca acțiunea apostolică, ce trebuie exercitată în numele și prin mandatul Bisericii, să fie îndeplinită în comuniune cu Biserica.


Note

1. Congregația pentru Doctrina Credinței, Professio fidei et iusiurandum fidelitatis in suscipiendo officio nomine Ecclesiae exercendo, 9 ianuarie 1989, în AAS 81 (1989), 105.
2. Cf. Codul de drept canonic, can 833.
3. Cf. Codul de drept canonic, can 747, §1; Codul canoanelor Bisericilor orientale, can 595, §1.
4. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25: în AAS (1965), 29-31; const. dogm. Dei Verbum, 5: în AAS 58 (1966), 819; Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucția Donum veritatis, 15: în AAS 82 (1990), 1556.
5. Codul de drept canonic, can 750: „Trebuie crezute cu credință divină și catolică toate adevărurile care sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin tradiție, adică în unicul tezaur al credinței încredințat Bisericii, și care totodată sunt propuse ca fiind revelate de către Dumnezeu, fie de către magisteriul solemn al Bisericii, fie de către magisteriul ei obișnuit și universal, adică tot ceea ce este arătat de adeziunea comună a credincioșilor sub îndrumarea magisteriului sacru; prin urmare, toți au obligația de a evita orice învățătură contrară acestor adevăruri”.
6. Codul canoanelor Bisericilor orientale, can 598: „Trebuie crezute cu credință divină și catolică toate adevărurile care sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin tradiție, adică în unicul tezaur al credinței încredințat Bisericii, și care totodată sunt propuse ca fiind revelate de către Dumnezeu, fie de către magisteriul solemn al Bisericii, fie de către magisteriul ei obișnuit și universal, adică tot ceea ce este arătat de adeziunea comună a credincioșilor sub îndrumarea magisteriului sacru; prin urmare, toți au obligația de a evita orice învățătură care nu corespunde acestor adevăruri”.
7. Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucția Donum veritatis, 15, în AAS 82 (1990), 1557.
8. Codul de drept canonic, can. nr. 752: „Unei învățături de credință sau de morală, pe care o enunță fie suveranul pontif, fie colegiul episcopilor, când își exercită magisteriul autentic, deși nu intenționează să o proclame printr-un act definitiv, trebuie să i se acorde nu asentimentul de credință, ci supunerea religioasă a intelectului și a voinței; așadar, credincioșii să aibă grijă să evite tot ceea ce nu concordă cu această învățătură”.
9. Codul canoanelor Bisericilor orientale, can. 599: „Unei învățături de credință sau de morală, pe care o enunță fie suveranul pontif, fie colegiul episcopilor, când își exercită magisteriul autentic, deși nu intenționează să o proclame printr-un act definitiv, trebuie să i se acorde nu asentimentul de credință, ci supunerea religioasă a intelectului și a voinței; în consecință, credincioșii să aibă grijă să evite tot ceea ce nu corespunde cu această învățătură”.
10. În mod normal, formulele simple atestă împlinirea mesianică în Isus din Nazaret; cf., de ex., Mc 8,29; Mt 16,16; Lc 9,20: In 20,31; Fap 9,22. Formulele complexe, pe lângă înviere mărturisesc despre evenimentele principale din viața lui Isus precum și semnificația lor mântuitoare; cf., de ex., Mc 12,35-36; Fap 2,23-24; 1Cor 15,3-5; 1Cor 16,22; Fil 2,7.10-11; Col 1,15-20; 1Pt 3,19-22; Ap 22,20. Pe lângă formulele de mărturisire a credinței referitoare la istoria mântuirii și la realitatea istorică a lui Isus din Nazaret care a culminat prin Paște, există în Noul Testament profesiuni de credință care privesc însăși existența lui Isus; cf. 1Cor 12,3: „Isus este Domnul”. În Rom 10,9 cele două forme de mărturisire sunt împreună.
11. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum, 7.
12. 1Cor 15,3-5.
13. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 193.
14. In 16,13.
15. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum, 11.
16. Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Profesiunea de credință și Jurământul de fidelitate, AAS 81 (1989), 104-106; Codul de drept canonic, can. 833.
17. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25.
18. Ibid, nr. 25.
19. Cf. ibid, nr. 22.
20. Cf. DS 3074.
21. Cf. Codul de drept canonic, can. 750 și 751; 1364, §1; Codul canoanelor Bisericilor orientale, can. 598; 1436, §1.
22. Cf. Paul al VI-lea, Scris. enc. Humanae vitae, 4: AAS 60 (1968), 483.; Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Veritatis splendor, 36-37: AAS 85 (1993), 1162-1163.
23. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25.
24. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum 8 și 10; Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația Mysterium Ecclesiae, 3: AAS 65 (1973), 400-401.
25. Cf. Ioan Paul al II-lea, Motu proprio Ad tuendam fidem, din 18 mai 1998
26. Trebuie ținut cont că învățătura infailibilă a magisteriului obișnuit și universal nu este propusă numai printr-o declarație explicită a unei doctrine ce trebuie crezută sau ținută în mod definitiv, dar este exprimată și printr-o doctrină conținută implicit într-o practică de credință a Bisericii, care provine din revelație sau oricum necesară pentru mântuirea veșnică, și mărturisită de tradiția neîntreruptă: această învățătură infailibilă apare propusă în mod obiectiv de către întregul corp episcopal, înțeles în sens diacronic, și nu numai necesar sincronic. De asemenea, intenția magisteriului obișnuit și universal de a propune o doctrină ca definitivă nu este în general legată de formulări tehnice de o solemnitate specială; este suficient ca acest lucru să reiasă din sensul cuvintelor folosite și din contextele lor.
27. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25; Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucția Donum veritatis, 23: AAS 82 (1990), 1559-1560.
28. Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucția Donum veritatis, nr. 23 și 24: AAS 82 (1990), 1559-1561.
29. Cf. Codul de drept canonic, can. 752; 1371; Codul canoanelor Bisericilor orientale, can. 599; 1436, §2.
30. Cf. DS 301-302.
31. Cf. DS 2803; 3903.
32. Cf. DS 1601; 1606.
33. Cf. DS 1636.
34. Cf. DS 1740; 1743.
35. Cf. DS 3050.
36. Cf. DS 3059-3075.
37. Cf. DS 1510-1515.
38. Cf. DS 1000-1002.
39. Cf. DS 3293; Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum, 11.
40. Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Evangelium vitae, 57; AAS 87 (1995), 465.
41. Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Ordinatio sacerdotalis, 4: AAS 86 (1994), 548.
42. Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Răspuns la dubiul cu privire la învățătura din scrisoarea apostolică „Ordinatio sacerdotalis”: AAS 87 (1995), 1114.
43. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Evangelium vitae, 65: AAS 87 (1995), 447.
44. Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2355.
45. Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2353.
46. Cf. DS 3315-3319.
47. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25; Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucția Donum veritatis, 17,23 și 24: AAS 82 (1990), 1557-1558, 1559-1561.
48. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 167.
49. Cf. AAS 59 (1967), 1058.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 18.05.1998
Publicarea pe acest sit: 05.01.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns