Ad resurgendum cum Christo

Instrucțiunea Ad resurgendum cum Christo

despre înmormântarea răposaților

și păstrarea cenușii în caz de incinerare

1. Pentru a învia cu Cristos, trebuie să murim cu Cristos, trebuie „să părăsim trupul și să ne întoarcem acasă la Dumnezeu” (2Cor 5,8). Cu Instrucțiunea Piam et constantem din 5 iulie 1963, Sfântul Oficiu de atunci a stabilit ca „să fie menținută cu fidelitate cutuma de a înmormânta cadavrele credincioșilor”, adăugând însă că incinerarea nu este „în sine contrară religiei creștine” și ca să nu mai fie negate sacramentele și înmormântarea celor care au cerut să fie incinerați, cu condiția ca această alegere să nu fie voită „ca negare a dogmelor creștine, sau cu suflet sectar, sau din ură împotriva religiei catolice și a Bisericii”1. Această schimbare a disciplinei ecleziastice a fost receptată după aceea în Codul de Drept Canonic (1983) și în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (1990).

Între timp practica incinerării s-a răspândit în mod considerabil în multe națiuni, dar în același timp s-au răspândit și noi idei care sunt în contrast cu credința Bisericii. După ce în mod oportun a ascultat părerea Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative și numeroase Conferințe Episcopale și Sinoade ale Episcopilor din Bisericile Orientale, Congregația pentru Doctrina Credinței a considerat oportună publicarea unei noi Instrucțiuni, cu scopul de a reafirma motivațiile doctrinale și pastorale pentru preferarea înmormântării trupurilor și de a da norme cât privește păstrarea cenușii în cazul incinerării.

2. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinței creștine, predicată ca parte esențială a misterului pascal încă de la începuturile creștinismului: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (1Cor 15,3-5).

Prin moartea și învierea sa, Cristos ne-a eliberat de păcat și ne-a dat acces la o viață nouă: „după cum Cristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă” (Rom 6,4). În afară de asta, Cristos înviat este începutul și izvorul învierii noastre viitoare: „Dar acum, Cristos a înviat din morți, fiind începutul învierii celor adormiți […]. Și după cum toți mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toți vor fi readuși la viață” (1Cor15,20-22).

Dacă este adevărat că Cristos ne va învia în ziua din urmă, este adevărat și că, într-un anumit aspect, deja am înviat cu Cristos. De fapt, cu Botezul, suntem cufundați în moartea și învierea lui Cristos și în mod sacramental suntem asimilați Lui: „Înmormântați fiind împreună cu el prin botez, ați și fost înviați, prin credință, împreună cu el, prin credința în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morți” (Col 2,12). Uniți cu Cristos prin Botez, participăm deja realmente la viața lui Cristos înviat (cf. Ef 2,6).

Grație lui Cristos, moartea creștină are o semnificație pozitivă. Liturgia Bisericii se roagă: „Căci viața credincioșilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde, și, după destrămarea nestatornicei locuințe pământești, le este pregătit un lăcaș veșnic în ceruri”2. Cu moartea, sufletul este despărțit de trup, dar în înviere Dumnezeu va da din nou viața incoruptibilă trupului nostru transformat, reunindu-l cu sufletul nostru. Și în zilele noastre Biserica este chemată să vestească credința în înviere: „Învierea morților este credința creștinilor: crezând în ea suntem creștini”3.

3. Urmând tradiția creștină foarte veche, Biserica recomandă cu insistență ca trupurile răposaților să fie înmormântate în cimitir sau în alt loc sacru4.

În amintirea morții, înmormântării și învierii Domnului, mister în lumina căruia se manifestă sensul creștin al morții5, înhumarea este înainte de toate forma cea mai potrivită pentru a exprima credința și speranța în învierea corporală6.

Biserica, însoțindu-l ca o Mamă pe creștin în timpul pelerinajului său pământesc, îl oferă Tatălui, în Cristos, pe fiul harului său și încredințează pământului rămășițele sale pământești în speranța că va învia în glorie7.

Înmormântând trupurile credincioșilor răposați, Biserica întărește credința în învierea trupului8 și vrea să scoată în evidență înalta demnitate a trupului uman ca parte integrantă a persoanei a cărei istorie o împărtășește trupul9. Deci nu poate permite atitudini și rituri care implică niște concepții greșite despre moarte, considerată fie ca anulare definitivă a persoanei, fie ca momentul fuziunii sale cu Mama natură sau cu universul, fie ca o etapă în procesul reîncarnării, fie ca eliberarea definitivă din „închisoarea” trupului.

În afară de asta, înmormântarea în cimitire sau în alte locuri sacre răspunde în mod adecvat pietății și respectului datorate trupurilor credincioșilor răposați, care prin Botez au devenit templu al Duhului Sfânt și de care, „ca de instrumente și de vase s-a folosit în mod sfânt Duhul pentru a face atâtea fapte bune”10.

Dreptul Tobia este lăudat pentru meritele dobândite în fața lui Dumnezeu pentru că i-a înmormântat pe cei morți11 și Biserica socotește înmormântarea celor morți ca o faptă de milostenie trupească12.

În sfârșit, înmormântarea trupurilor credincioșilor răposați în cimitire sau în alte locuri sacre favorizează amintirea și rugăciunea pentru cei răposați din partea rudelor și a întregii comunități creștine, precum și venerarea martirilor și a sfinților.

Prin înmormântarea trupurilor în cimitire, în biserici sau în zonele destinate pentru asta, tradiția creștină a păstrat comuniunea dintre cei vii și cei răposați și s-a opus tendinței de a ascunde sau a privatiza evenimentul morții și semnificația pe care el îl are pentru creștini.

4. Acolo unde motive de tip igienic, economic sau social duc la alegerea incinerării, alegere care nu trebuie să fie contrară voinței explicite sau în mod rațional presupuse a credinciosului răposat, Biserica nu observă motive doctrinale pentru a împiedica această practică, deoarece incinerarea cadavrului nu atinge sufletul și nu împiedică atotputernicia divină de a învia trupul, deci nu conține negarea obiectivă a învățăturii creștine despre nemurirea sufletului și în învierea morților13.

Biserica în continuare preferă înmormântarea trupurilor pentru că prin ea se arată o stimă mai mare față de cei răposați; totuși incinerarea nu este interzisă „în afară de cazul când aceasta a fost aleasă din motive contrare învățăturii creștine”14.

Lipsind motivații contrare învățăturii creștine, Biserica, după celebrarea înmormântării, însoțește alegerea incinerării cu indicații liturgice și pastorale corespunzătoare, având grijă deosebită să evite orice formă de scandal sau de indiferentism religios.

5. Atunci când din motivații legitime este făcută alegerea incinerării cadavrului, cenușa răposatului trebuie să fie păstrată de regulă într-un loc sacru, adică în cimitir sau, dacă este cazul, într-o biserică sau într-o zonă dedicată tocmai pentru acest scop de autoritatea ecleziastică competentă.

Încă de la început creștinii au dorit ca răposații lor să fie obiect al rugăciunii și al amintirii comunității creștine. Mormintele lor deveneau locuri de rugăciune, ale amintirii și ale reflecției. Credincioșii răposați fac parte din Biserică, ea care crede în comuniunea „celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaților care își împlinesc purificarea și a fericiților din cer, toți împreună formând o singură Biserică”15.

Păstrarea cenușii într-un loc sacru poate să contribuie la reducerea riscului de a-i sustrage pe răposați de la rugăciunea și de la amintirea rudelor și a comunității creștine. În afară de asta, în acest mod se evită posibilitatea de uitări și lipsuri de respect, care pot avea loc mai ales odată ce a trecut prima generație, precum și practici nepotrivite sau superstițioase.

6. Pentru motivele prezentate mai sus, păstrarea cenușii în locuința familială nu este permisă. Numai în caz de circumstanțe grave și excepționale, dependente de condiții culturale cu caracter local, Ordinariul, în acord cu Conferința Episcopală sau Sinodul Episcopilor din Bisericile Orientale, poate să acorde permisiunea pentru păstrarea cenușii în locuința familială. Totuși, cenușa nu poate să fie împărțită între diferitele nuclee familiale și trebuie asigurate întotdeauna respectul și condițiile adecvate de păstrare.

7. Pentru a evita orice tip de echivoc panteist, naturalist sau nihilist, să nu fie permisă împrăștierea cenușii în aer, în pământ sau în apă sau în alt mod sau transformarea cenușii arse în amintiri comemorative, în piese de bijuterie sau în alte obiecte, ținând cont de faptul că pentru aceste moduri de a proceda nu pot să fie adoptate motivațiile igienice, sociale sau economice care pot motiva alegerea incinerării.

8. În cazul în care răposatul a dispus în mod notoriu incinerarea și împrăștierea în natură a propriei cenuși din motive contrare credinței creștine, trebuie refuzată înmormântarea, conform dreptului16.

Suveranul Pontif Francisc, în audiența acordată subsemnatului cardinal prefect la data de 18 martie 2016, a aprobat prezenta Instrucțiune, decisă în Sesiunea Ordinară a acestei Congregații la data de 2 martie 2016, și a poruncit publicarea ei.

Roma, din Sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 15 august 2016, solemnitatea Ridicării la cer a Sfintei Fecioare Maria.

Card. Gerhard Müller
prefect

+ Luis F. Ladaria, S.I.
arhiepiscop titular de Thibica
secretar

Note

1 AAS 56 (1964), 822-823.
2 Liturghierul Roman, Prefața pentru răposați, I.
3 Tertulian, De resurrectione carnis, 1,1: CCL 2, 921.
4 Cf. CIC, can. 1176 § 3; can. 1205; CCEO, can. 876 § 3; can. 868.
5 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1681.
6 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2300.
7 Cf. 1Cor 15,42-44; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1683.
8 Cf. Sfântul Augustin, De cura pro mortuis gerenda, 3, 5: CSEL 41, 628.
9 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, nr. 14.
10 Cf. Sfântul Augustin, De cura pro mortuis gerenda, 3, 5: CSEL 41, 627.
11 Cf. Tob 2,9; 12,12.
12 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2300.
13 Cf. Suprema Sfânta Congregație a Sfântului Oficiu, Instrucțiunea Piam et constantem, 5 iulie 1963: AAS 56 (1964), 822.
14 CIC, can. 1176 § 3; cf. CCEO, can. 876 § 3.
15 Catehismul Bisericii Catolice, nr. 962.
16 CIC, can. 1184; CCEO, can. 876 § 3.

Autor: Cardinalul Gerhard Müller
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.08.2016
Publicarea pe acest sit: 26.10.2016
Etichete:

Comments are closed