A treia predică de Postul Mare a pr. Cantalamessa

A treia predică de Postul Mare 2015
a părintelui Raniero Cantalamessa
vineri, 13 martie 2015

Orientul și Occidentul în fața misterului persoanei lui Cristos

1. Paul și Ioan: Cristos văzut din două unghiuri

În efortul nostru de a pune în comun comorile spirituale ale Orientului și Occidentului, reflectăm astăzi despre credința comună în Isus Cristos. Încercăm să facem asta ca acela care știe că vorbește despre unul care este prezent, nu despre un absent. Dacă n-ar fi datorită greutății noastre umane care ne împiedică asta, de fiecare dată când rostim numele lui Isus, noi ar trebui să credem că există unul care se simte chemat pe nume și se întoarce ca să privească. Și în această dimineață El este aici cu noi și ascultă, sperăm cu indulgență, ceea ce vom spune despre El.

Pornim de la rădăcinile biblice ale discursului despre Isus. Deja în Noul Testament vedem schițându-se două căi diferite în modul de a exprima misterul lui Cristos. Prima dintre ele este cea a sfântului Paul. Rezumăm trăsăturile speciale ale acestei căi, cele prin care ea va deveni un model și un arhetip cristoligic, în dezvoltarea gândirii creștine. Această cale,

– mai întâi, pornește de la omenitate pentru a ajunge la divinitatea lui Cristos, de la istorie pentru a ajunge la preexistență; așadar este o cale ascendentă; urmează ordinea manifestării lui Cristos, ordinea cu care oamenii l-au cunoscut, nu ordinea ființei;

– în al doilea rând, pornește de la dualitatea lui Cristos (carne și Duh) pentru a ajunge la unitatea subiectului „Isus Cristos Domnul nostru”;

– în al treilea rând, își are centrul în misterul pascal, adică în lucrarea lui Cristos, mai înainte de persoana sa. Marea turnantă dintre cele două faze ale existenței lui Cristos este învierea din morți.

Pentru a ne convinge de corectitudinea acestei reconstruiri e suficient să recitim textul foarte dens – un soi de crez embrionar – cu care apostolul începe Scrisoarea către Romani. Misterul lui Cristos este rezumat astfel: „născut după trup din descendența lui David rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți, Isus Cristos Domnul nostru” (Rom 1,3-4).

Și în imnul cristologic din Fil 2 se vorbește mai întâi despre Cristos în condiția de servitor și apoi, pornind de la înviere, despre Cristos înălțat ca Domn. Subiectul concret, chiar și atunci când îl definește pe Cristos „imagine a lui Dumnezeu cel nevăzut” (Col 1,15), pentru Paul este mereu Cristos al istoriei, chiar dacă ideea preexistenței nu este deloc absentă în El.

O privire rapidă înainte permite să se vadă cum vor fi adunate și dezvoltate aceste trăsături pauline ale lui Isus în generația sub-apostolică. Trup și Duh, care la origine indicau două faze ale vieții lui Cristos – înainte și după înviere – vor ajunge să indice, deja în sfântul Ignațiu din Antiohia, cele două nașteri ale lui Isus, „din Maria și din Dumnezeu” și în sfârșit cele două naturi ale lui Cristos. Scrie Tertulian: „Apostolul învață aici cele două naturi ale lui Cristos. Prin cuvintele «născut după trup din descendența lui David», el desemnează umanitatea; prin cuvintele « rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul», el indică divinitatea”1.

La această cale ascendentă a misterului lui Cristos se alătură, cu Ioan, o cale descendentă. Putem sintetiza astfel caracteristicile acestei a doua căi:

– mai întâi, ea pornește de la divinitate pentru a ajunge la omenitate; schema este răsturnată: nu „trup – Duh”, ci „Logos – trup”; nu mai întâi umanul, vizibilul și apoi divinul și invizibilul, ci contrariul; Ioan se situează din punctul de vedere al ființei, nu al manifestării lui Cristos nouă și conform ființei este clar că divinitatea precede în El omenitatea;

– în al doilea rând, este o cale care pornește de la unitate și ajunge la o dualitate de elemente: Logos și trup, divinitate și omenitate; în limbajul posterior: pornește de la persoană pentru a ajunge la naturi;

– în al treilea rând, marea cumpănă a apelor, pivotul pe care se învârte toată acțiunea, este întrupare, nu învierea sau misterul pascal.

Interesează mai mult persoana lui Cristos decât lucrarea sa, mai mult ființa sa decât acțiunea sa, inclusiv misterul pascal de moarte și înviere. Acesta din urmă folosește în mod esențial să reveleze cine este Isus: „Când îl veți fi înălțat pe Fiul Omului, atunci veți înțelege că eu sunt” (In8,28). Existența la Tatăl este în mod constant pusă înaintea venirii sale în lume. E suficient să amintim cele două mari afirmații de la începutul Evangheliei a patra pentru a arăta validitatea acestei reconstruiri sumare:

„La început era Cuvântul
și Cuvântul era la Dumnezeu
și Cuvântul era Dumnezeu […].
Și Cuvântul s-a făcut trup
și a locuit între noi”.

Astfel sunt trasate cele două șine pe care va merge toată reflecția succesivă a Bisericii despre Cristos. În pofida diferențelor, există o afinitate profundă și o comunicabilitate reciprocă între aceste două căi, motiv pentru care se pot parcurge într-un sens sau în altul. Pentru ambii, Paul și Ioan, în Isus Cristos există un element divin și un element uman, deși El este un subiect unic. Pentru ambii El este revelatorul și răscumpărătorul universal, chiar dacă Ioan insistă mai mult pe revelator și Paul mai mult pe răscumpărător. Pentru ambii, raportul nostru cu Cristos este mediat și făcut posibil de Duhul Sfânt. Crezând în Cristos, spun ambii, este primit Duhul (Gal 3,2; In 7,39) și primindu-l pe Duhul Sfânt suntem în măsură să credem în Cristos (1Cor 12,3; In 6,63).

Imediat ce se trece la epoca următoare, aceste două căi tind să se consolideze, dând loc la două modele sau arhetipuri și în sfârșit, în secolul al IV-lea și al V-lea, la două școli cristologice. Școlile la care mă refer sunt, una, aceea care de la centrul său cel mai mare, Alexandria din Egipt, este numită alexandrină și cealaltă, aceea care de la orașul Antiohia din Siria este numită antiohenă. Motivul principal al diferenței lor nu este, așa cum s-a crezut uneori, că unii, alexandrinii, se inspiră din Platon și ceilalți din Aristotel, ci că unii se inspiră de preferință din Ioan, iar ceilalți din Paul.

Niciunul din adepții unei căi sau ai celeilalte nu are conștiința că alege între Paul și Ioan. Fiecare este sigur că îi are pe amândoi de propria parte și acest lucru este desigur adevărat. De fapt, e clar că cele două influențe rămân foarte vizibile și diferențiabile, ca două râuri care, deși se varsă împreună, continuă să se distingă prin culoarea diferită a respectivei ape. Diferența dintre cele două școli nu este atât că unii îl urmează pe Paul și ceilalți pe Ioan, ci că unii îl interpretează pe Ioan în lumina lui Paul și ceilalți îl interpretează pe Paul în lumina lui Ioan. diferența este în schemă sau în perspectiva de fond care se adoptă pentru a ilustra misterul lui Cristos.

În confruntarea dintre aceste două școli se poate spune că s-au format liniile fundamentale ale dogmei cristologice. Sinteza între cele două instanțe a avut loc, așa cum este știut, la conciliul ecumenic din Calcedon din 451, cu aportul determinant al Occidentului, reprezentat de sfântul Leon cel Mare. Aici adevărul de fond, dus înainte la Alexandria și recunoscut în conciliul din Efes cu privire la unitatea persoanei lui Cristos, este conjugat cu instanța fundamentală a antiohenilor a naturii umane integre a lui Cristos. Cele două drumuri tradiționale sunt ambele recunoscute valabile, cu condiția de a rămâne deschise unul spre celălalt și comunicante între ele.

Însuși modul în care este formulată definiția de la Calcedon pune în act acest principiu. De fapt, misterul este formulat, în ea, de două ori și în două moduri diferite: mai întâi, în maniera ioanee și alexandrină, pornind de la afirmarea unității și ajungând la afirmarea distincției („unul și același Cristos, Domn și Fiu unic născut, în două naturi”); apoi, în maniera paulină și antiohenă, pornind de la distincția naturilor pentru a ajunge la afirmarea unității („rămânând neatinse proprietățile fiecăreia, cele două naturi concură la formarea unei singure persoane și ipostaze”). Același drum este parcurs după aceea în cele două sensuri.

2. Fața lui Cristos în Orient și în Occident

Ne întrebăm: după Calcedon, ce s-a întâmplat cu cele două căi sau cu cele două modele cristologice fundamentale elaborate de Tradiție? Au dispărut din definiția dogmatică, s-au nivelat? La nivel teologic, de atunci a existat cu siguranță o singură credință în Cristos, comună atât în Orient cât și în Occident. Sfântul Ioan Damaschinul pentru Orient2 și sfântul Toma de Aquino pentru Occident au construit amândoi sinteza lor cristologică despre Calcedon. N-au existat, spre deosebire de cazul Treimii și al Duhului Sfânt, divergențe doctrinale semnificative între ortodoxie și Biserica latină în învățătura despre Cristos.

Dacă însă de la teologie și de la dogmatică lărgim privirea la alte aspecte ale vieții Bisericii, observăm că cele două modele sau arhetipuri cristologice n-au dispărut de loc. S-au păstrat și au dat amprenta lor, mai întâi spiritualității ortodoxe și apoi celei latine. Cu alte cuvinte, Biserica orientală l-a privilegiat pe Cristos ioaneu și alexandrin și cu el centralitatea întrupării, a divinității lui Cristos și a ideii de divinizare; Biserica occidentală l-a privilegiat pe Cristos paulin și antiohen și cu el omenitatea lui Cristos și misterul pascal.

Nu este vorba desigur de o repartiție rigidă. Influențele s-au împletit și variază de la autor la autor, de la epocă la epocă și de la ambient la ambient. Ambele Biserici au crezut – și pe bună dreptate – să-i valorizeze împreună și pe Ioan și pe Paul, totuși este admis de toți că Cristos din tradiția bizantină prezintă trăsături diferite de cel din tradiția latină. Să vedem câteva fapte care scot în evidență această diversitate, pornind de la Cristos oriental. În artă, imaginea cea mai caracteristică a lui Cristos ortodox este Pantocrator, Cristos glorios. El e cel pe care adunarea îl contemplă în fața sa, în absida marilor bazilici. Este clar că și arta bizantină îl cunoaște pe răstignit, dar este un răstignit care are și el trăsături glorioase și regale, unde realismul pătimirii este transfigurat deja de lumina învierii. Este deci Cristos ioaneu, pentru care crucea reprezintă momentul „înălțării” (In12,32).

Din misterul lui Cristos continuă să fie pus în prim plan momentul întrupării. Coerent, mântuirea este concepută ca o divinizare a omului grație contactului cu trupul dătător de viață al Cuvântului. Sfântul Simeon Noul Teolog, de exemplu, spune într-o rugăciunea a sa către Cristos: „Coborând din sanctuarul tău preaînalt, fără să te dezlipești de sânul Tatălui, întrupat și născut din Sfânta Fecioară Maria, deja atunci m-ai plăsmuit din nou și mi-ai dat viață, m-ai eliberat de păcatul primilor părinți și ai pregătit urcarea la cer”3.

Esențialul a avut loc deja cu întruparea Cuvântului. Ideea de divinizare revine în prim plan, prin impulsul lui Grigore Palamas, și va caracteriza „cristologia ultimului Bizanț”4. Oare este ignora misterul pascal? Dimpotrivă, toți știu importanța excepțională pe care o are celebrarea Paștelui la ortodocși. Dar iată, din nou, un semn revelator: din misterul pascal, momentul cel mai valorizat nu este atât înjosirea cât mai ales gloria; nu Vinerea Sfântă, ci Duminica învierii. Din toate punctele de vedere prevalează atenția față de Cristos glorios, față de Cristos „Dumnezeu”.

Aceste caracteristici se găsesc în idealul de sfințenie care predomină în această spiritualitate. Culmea sfințeniei este văzută aici în transformarea sfântului în imaginea lui Cristos glorios. În viața a doi dintre sfinții cei mai tipici ai ortodoxiei, sfântul Simeon Noul Teolog și sfântul Serafim de Sarov, găsim fenomenul mistic al conformării cu Cristos luminos de pe Tabor și de la înviere. Sfântul apare aproape transformat în lumină.

Să aruncăm acum o privire la câteva aspecte ale spiritualității occidentale. Sfântul Augustin scrie că, din cele trei zile care constituie triduum-ul pascal, „noi împlinim în viața prezentă pe cea care simbolizează crucea, în timp ce le ținem în credință și în speranță pe cele care simbolizează îngroparea și învierea”5. Ca și cum ar spune: atât timp cât suntem în această viață, Cristos răstignit ne este mai apropiat și nemijlocit decât Cel înviat.

De fapt, în artă, imaginea caracteristică a lui Cristos, în Occident, este răstignitul. El e cel care tronează sau atârnă deasupra altarului în biserici. Însăși reprezentarea răstignitului, la un moment dat, se dezlipește de modelul glorios, regal, și asumă caracteristicile realiste de adevărată durere și chiar de chin. Este crucifixul paulin, devenit pe cruce „păcat” și „blestem” pentru noi (cf. Gal3,13).

O mare importanță asumă, începând de la sfântul Bernard și apoi cu franciscanismul, devoțiunea și atenția față de omenitatea lui Cristos și față de diferitele „mistere” ale vieții sale. Kenosis, sau înjosirea, lui Cristos ocupă un loc de prim plan și cu ea misterul pascal. În acest context, își are aplicația sa practică principiul „imitării lui Cristos”, care a fost în centrul teologiei antiohene. Nu degeaba cartea de spiritualitate cea mai celebră, produsă de Evul Mediu latin, va fi tocmai Imitația lui Cristos. Împotriva oricărei tentative de a trece peste omenitatea lui Cristos, pentru a tinde direct la unirea cu Dumnezeu, sfânta Tereza de Avila va afirma că nu există stadiu al vieții spirituale în care să se facă abstracție de omenitatea lui Cristos6.

Sfinții furnizează, și aici, un soi de confruntare practică. În Occident care este semnul dobândirii plinătății sfințeniei? Nu conformarea cu Cristos glorios de la Schimbarea la față, ci conformarea cu Răstignitul. Ortodoxia nu are cazuri de sfinți cu stigmate, în timp ce, am văzut, are cazuri de sfinți transfigurați.

Reforma protestantă, în anumite privințe, a dus la extrem câteva trăsături ale acestui Cristos occidental, paulin, și ale misterului său pascal. A ridicat „teologia crucii” la rang de criteriu al oricărei teologii, în polemică, uneori, cu „teologia gloriei”. Kierkegaard va ajunge să afirme că, în această viață, noi nu-l putem cunoaște pe Cristos decât în înjosirea sa7.

Este adevărat că Luther și protestanții, în polemică cu excesele medievale ale imitării lui Cristos, au afirmat că Cristos este înainte de toate dar care trebuie primit cu credința, mai mult decât model care trebuie urmat cu imitația. Dar, și aici, care Cristos este văzut ca „darul” care trebuie primit prin credință? Nu Logosul care coboară și se face trup, ci Cristos pascal paulin, Cristos „pentru mine”, nu Cristos „în sine”.

Repet: nicidecum nu trebuie să înțepenim aceste distincții; ar deveni false și antiistorice. De exemplu, spiritualitatea bizantină are un întreg filon de sfințenie, numit al „nebunilor pentru Dumnezeu”, în care asimilarea cu Cristos în kenosis a sa este puternic accentuată. Cu aceste rezerve, rămâne însă o diferență de accent de netăgăduit. Orientul a mers de preferință pe calea inaugurată de Ioan; Occidentul pe cea inaugurată de Paul. Dar amândouă, fidele față de Calcedon, au știut să îmbrățișeze, în privirea lor, și celălalt pol al misterului, menținând cele două căi comunicante între ele.

Harul momentului prezent este că se începe să se perceapă diversitatea ca o bogăție și nu ca o amenințare. Un teolog ortodox a exprimat această judecată: de la Cristos latin, luat în mod izolat, poate să derive o concepție prea istorică, pământească și umană a Bisericii, și de la Cristos ortodox o concepție prea escatologică, descărnată și nu suficient de atentă la îndatoririle sale istorice. Pentru aceasta, concludea el, „catolicitatea autentică a Bisericii nu poate decât să cuprindă atât Orientul cât și Occidentul”8.

Așadar, nu este necesar să se elimine sau să se niveleze diferențele pe care le-am prezentat. Odată recunoscută legitimitatea și caracterul biblic al celor două abordări diferite, ceea ce este necesar este mai degrabă schimbul de daruri, respectul și stima față de tradiția celuilalt. Este ca și cum Dumnezeu ar fi făcut două chei pentru a avea acces la plinătatea misterului creștin și ar fi dat una creștinătății orientale și una celei occidentale, așa încât niciuna dintre cele două să nu poată deschide și să aibă acces la această plinătate fără cealaltă.

În orașul Colmar, în Alsacia, există un vestit poliptic de Matthias Grünewald. În el, când cele două aripi ale polipticului sunt închise, se vede reprezentată răstignirea; când sunt deschise, se vede, pe partea opusă, învierea. Răstignirea este de un realism impresionant: se vede un Cristos suferind, cu degetele de la mâini și de la picioare încovoiate și îndreptate ca ramurile unui copac uscat; trupul este ca arate și are spini și cuie înfipte în toate părțile. Este unul din acele tablouri ale lui Cristos despre care Dostoievski spunea că, observându-le îndelung, „se poate chiar pierde credința”9.

Pe de altă parte, Înviatul apare, în acea pictură, cufundat într-o lumină strălucitoare care abia lasă să se întrevadă trăsăturile unei fețe umane. Dacă unul se oprește la el, riscă, dacă nu să „piardă credința”, desigur încrederea, pentru că acest Cristos îi apare departe de experiența sa de suferință. Așadar, nicidecum nu trebuie împărțit acest poliptic sau să fie observat numai dintr-o parte. Este un simbol eficace a ceea ce ar trebui să se întâmple, pe scară mai amplă, cu Cristos ortodox și cu Cristos occidental. Ei trebuie să fie ținuți împreună.

3. Uniți de iubirea față de Cristos

Până aici am mers pe urma Părinților și a martorilor din trecut. Am făcut, mai mult, istoria respectivelor poziții în jurul persoanei lui Cristos. Dar nu acest lucru ne va face să înaintăm cu adevărat pe drumul unității; cu alte cuvinte, nu este unitatea substanțială doctrinală și de credință în Cristos, oricât ar fi de indispensabilă; va fi unitatea în iubirea față de Cristos! Ceea ce unește în profunzime ortodocșii și catolicii și care poate face să treacă în planul al doilea orice diferențiere, este o iubire comună, reînnoită, față de persoana lui Isus din Nazaret. Însă nu Isus al dogmei, al teologiei și al respectivelor tradiții, ci Isus înviat și viu astăzi. Isus care este pentru noi un „tu”, nu un „El”. Pentru a folosi o distincție îndrăgită de un teolog ortodox contemporan, nu Isus personajul, ci Isus persoana10.

În trupul uman sunt doi plămâni, doi ochi, două picioare, două mâini (toate sunt metafore folosite adesea pentru a descrie raporturile de sinergie între Orient și Occident), dar este o singură inimă! Și trupul care este Biserica are o singură inimă și această inimă trebuie să fie iubirea față de Cristos. Scrie unul din autorii spirituali cei mai iubiți, și numai de ortodoxie, Nicolae Cabasilas: „Mântuitorului îi este preorânduită iubirea umană încă de la început, ca modelului și scopului său, aproape un sertar așa de mare și așa de larg încât să-l poată primi pe Dumnezeu […]. Dorința sufletului se îndreaptă numai spre Cristos. Aici este locul odihnei sale, pentru că numai El este binele, adevărul și tot ceea ce inspiră iubire (eros)”11.

La fel, în toată spiritualitatea monastică occidentală a răsunat maxima sfântului Benedict: „Să nu se pună absolut nimic înaintea iubirii față de Cristos”12. Asta nu înseamnă a restrânge orizontul iubirii creștine de la Dumnezeu la Cristos; înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu în maniera în care El vrea să fie iubit. Nu este vorba despre o iubire mediată, aproape prin procură, prin care cel care-l iubește pe Isus „este ca și cum” l-ar iubi pe Tatăl. Nu, Isus este un mediator nemijlocit; iubindu-l pe El este iubit, ipso facto, și Tatăl, pentru că El este „una cu Tatăl” (In 10,30). Pe bună dreptate creștinul poate să aplice lui Cristos înviat și viu în Duh ceea ce Paul spunea atenienilor despre Dumnezeu: „În el trăim, ne mișcăm și suntem” (Fap 7,28).

Deoarece suntem în anul vieții consacrate, aș vrea să-i dedic un gând special. Îmi permit să reiau în această privință câteva reflecții pe care, cu timp în urmă, le făceam tot în acest context, comentând enciclica lui Benedict al XVI-lea Deus caritas est. În ea, Suveranul Pontif de atunci afirmă că iubirea de dăruire și iubirea de căutare, agape și eros (aceasta din urmă înțeleasă în sensul său nobil, nu în cel vulgar) sunt două componente inseparabile în iubirea lui Dumnezeu față de noi și a iubirii noastre față de Dumnezeu. În această recunoaștere, Orientul a precedat Occidentul13, rămas mult timp prizonier al tezei contrare, adică al incompatibilității dintre agape șieros14.

În acest domeniu, iubirea încă suferă de o separare nefastă, nu numai în mentalitatea lumii secularizate, ci și, în versantul opus, între credincioși și îndeosebi între persoanele consacrate. În lume găsim, adesea, un eros fără agape; între credincioși găsim adesea o agape fără eros. Erosfără agape este o iubire romantică, mai adesea pasională, până la violență. O iubire de cucerire care-l reduce în mod fatal pe celălalt la obiect al propriei plăceri și ignoră orice dimensiune de jertfă, de fidelitate și de dăruire de sine, cu alte cuvinte de agape.

Agape fără eros ne apare ca o „iubire rece”, un a iubi „cu partea de sus a părului”, mai mult prin impunerea voinței decât prin elanul intim al inimii; o coborâre într-un tipar preconstituit, în loc de a crea unul propriu și irepetabil, așa cum este irepetabilă orice ființă umană în fața lui Dumnezeu. Actele de iubire îndreptate spre Dumnezeu se aseamănă, în acest caz, cu acelea ale unor îndrăgostiți naivi care scriu iubitei scrisori de iubire copiate dintr-un breviar precis.

Iubirea adevărată și integrală este o perlă închisă între două valve care sunt eros și agape. Nu se pot separa aceste două dimensiuni ale iubirii fără a o distruge. Așa se prezintă iubirea lui Dumnezeu față de noi, revelată în Biblie. Ea nu este numai iertare, milostivire, dăruire de sine; este și pasiune, dorință, gelozie; nu este numai iubire paternă și maternă, ci și nupțială. Dumnezeu ne dorește, aproape pare că nu poate trăi fără noi. Așa vrea Cristos să fie și iubirea celor consacrați față de El.

Frumusețea și plinătatea vieții consacrate depinde de calitatea iubirii noastre față de Cristos. Numai ea este capabilă să apere de rătăcirile inimii. Isus este omul perfect; în El se află, la un grad infinit de superior, toate acele calități și atenții pe care un bărbat le caută într-o femeie și o femeie în bărbat. Votul de castitate nu constă în renunțarea de a se căsători, ci în a prefera un tip de logodire cu un altul, în căsătoria cu „cel mai frumos dintre fiii omului”. „Cast – scrie sfântul Ioan Climac – este cel care alungă eros-ul cu eros-ul”15, iubirea unui bărbat sau a unei femei cu iubirea față de Cristos.

Încheiem ascultând cel mai vechi imn adus lui Cristos, cunoscut în afara Bibliei, încă folosit în vecerniile din liturgia ortodoxă și în liturgiile catolică, anglicană și luterană. Se folosește în momentul aprinderii luminilor de seară și de aceea este numit „lucarnă”:

Lumină fericită a sfintei glorii a Tatălui nemuritor,
cerescule, sfinte, fericite, o, Isuse Cristoase!
Ajunși la apusul soarelui și, văzând lumina de seară,
cântăm lui Dumnezeu Tată, Fiu și Duh Sfânt.
Vrednic lucru este să-ți cântăm în orice timp cu glasuri armonioase,
o, Fiu al lui Dumnezeu, tu care dai viața:
universul proclamă gloria ta.

Note
1 Tertulian, Adv. Praxean, 27,11 (CCL 2, pag. 1199).
2 Cf. Ioan Damaschin, De fide Orthodoxa III, (PG 94, 881 șu) (trad. ital. Roma, Citt? Nuova 1998, pag. 159-241).
3 Simeon Noul Teolog, Imnuri și rugăciuni (SCh 196, pag. 332).
4 Cf. J. Meyendorff, Cristologia ortodossa, Roma 1974, pag. 225.242.
5 Augustin, Scrisori, 55,14,24 (CSEL 34,1, pag. 195).
6 Tereza de Avila, Autobiografia, 22, 1 șu.
7 Cf. S. Kierkegaard, L’esercizio del cristianesimo I-II (în: Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, pag. 703 șu.
8 P. B. Vasiliadis, în: Vedere Dio. Incontro tra Oriente e Occidente, EDB, Bologna 1994, pag. 97.
9 F. Dostoevskij, L’Idiota II,4 (Garzanti, Milano 1982, I, pag. 269).
10 J. D. Zizioulas, Du personnage ? la personne, în: L’etre ecclesial, Gen?ve 1981, pag. 23-56.
11 N. Cabasilas, Viața în Cristos, II, 9 (PG 88, 560-561).
12 Regula sfântului Benedict, 4 Prolog.
13 P. Evdokimov, L’Ortodossia, Bologna 1965, pag. 161.
14 Anders Nygren, Eros e agape, Güterslho 1937 (ed. ital. Bologna, Il Mulino, 1971).
15 Sfântul Ioan Climac, Scara paradisului, XV, 98 (PG 88).

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.03.2015
Publicarea pe acest sit: 15.03.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns