A treia predică de Advent a pr. Cantalamessa

A treia predică de Advent
a părintelui Raniero Cantalamessa
sâmbătă, 20 decembrie 2014

III. „Pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre” (Col 3,15) – Pacea, rod al Duhului

1. Pacea rod al Duhului

Sfântul Paul pune pacea pe al treilea loc printre roadele Duhului: „Rodul Duhului, spune el, este iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, cumpătare” (Gal 5,22). Ce anume sunt „roadele Duhului” descoperim tocmai analizând contextul în care apare această idee. Contextul este cel al luptei dintre carne și spirit, adică între principiul care reglementează viața omului vechi, plin de concupiscențe și voințe pământești, și cel care reglementează viața omului nou, condus de Duhul lui Cristos. În expresia „roade ale Duhului”, „duh” nu-l indică pe Duhul Sfânt în el însuși, cât mai ales principiul noii existențe, sau și „omul care se lasă condus de Duh”.

Spre deosebire de carisme, care sunt operă exclusivă a Duhului, care le dă celui care vrea și când vrea, roadele sunt rezultatul unei colaborări dintre har și libertate. Așadar, sunt ceea ce înțelegem astăzi prin virtuți, dacă dăm acestui cuvânt sensul biblic al unei acțiuni obișnuite „conform lui Cristos”, sau „conform Duhului”, în locul sensului filozofic aristotelic al unei acțiuni obișnuite „conform rațiunii drepte”. De asemenea, spre deosebire de darurile Duhului care sunt diferite de la persoană la persoană, roadele Duhului sunt identice pentru toți. În Biserică nu toți pot fi apostoli, profeți, evangheliști; dar toți fără deosebire, de la primul la ultimul, pot și trebuie să fie caritabili, răbdători, umili, pașnici.

Pacea rod a Duhului este așadar distinctă de pacea dar al lui Dumnezeu și de pacea ca misiune pentru care trebuie lucrat. Arată condiția obișnuită (habitus), starea sufletească și stilul de viață al celui care, prin efort și vigilență, a ajuns la o anumită pacificare interioară. Pacea rod al Duhului este pacea inimii. Și despre acest lucru atât de frumos și atât de dorit vom vorbi astăzi. Este adevărat, ea este distinctă de misiunea de a fi făcători de pace, dar folosește în mod minunat și pentru acest scop. Titlul mesajului papei Ioan Paul al II-lea pentru Ziua Mondială a Păcii din 1984 spunea: „Pacea se naște dintr-o inimă nouă”, iar Francisc de Assisi, trimițându-i pe frații săi în lume, le recomanda: „Pacea pe care o vestiți cu gura, s-o aveți înainte de toate în inimile voastre”1.

2. Pacea interioară în tradiția spirituală a Bisericii

Obținerea păcii interioare sau a inimii i-a angajat de-a lungul secolelor pe toți marii căutători ai lui Dumnezeu. În Orient, începând de la părinții deșertului, acest efort s-a concretizat în idealulhesychia, adică al esicasmului, sau al liniștii. În el s-a îndrăznit să se propună sieși și să se propună altora o țintă foarte înaltă, dacă nu chiar supraomenească: să se scoată din minte orice gând, să se ia voinței orice dorință, să se ia memoriei orice amintire, pentru a lăsa minții numai gândul despre Dumnezeu, voinței numai dorința de Dumnezeu și memoriei numai amintirea despre Dumnezeu și despre Cristos (mneme Theou). O luptă titanică împotriva gândurilor (logismoi), nu numai a celor rele, ci și a celor bune. Exemplu extrem al acestei păci obținute cu un război feroce, a rămas în tradiția monastică Arsenie călugărul care la întrebarea „ce trebuie să fac pentru ca să mă mântuiesc?” l-a auzit pe Dumnezeu răspunzând: „Arsenie, fugi, taci și menține-te în liniște” (literal, practică hesychia)2.

Mai târziu acest curent spiritual va da loc practicii rugăciunii inimii, sau rugăciunea neîntreruptă, încă pe larg practicată în creștinătatea orientală și exemplul cel mai sugestiv lucrarea „Povestirile unui pelerin rus”. La început însă cu ea nu se identifica. Era un mod de a ajunge la perfecta liniște a inimii; nu o liniște goală și scop în sine, ci o liniște deplină, asemenea cu aceea a fericiților, un început de a trăi pe pământ condiția sfinților din cer.

Tradiția occidentală a urmărit același idea, dar pe alte căi, accesibile atât celor care practică viața contemplativă cât și celor care practică o viață activă. Reflecția începe cu Augustin. El dedică o carte întreagă din De civitate Dei pentru a reflecta asupra diferitelor forme de pace, dând pentru fiecare o definiție care a dăinuit până în zilele noastre, între care aceea clasică a păcii ca „tranquillitas ordinis„, liniștea ordinii.

Dar mai ales cu ceea ce spune în Confesiuni, Augustin a influențat în schițarea idealului păcii inimii. El îi adresează lui Dumnezeu, la începutul cărții, un cuvânt destinat să aibă o rezonanță imensă în toată gândirea succesivă: „Tu ne-ai făcut pentru tine și inima noastră este neliniștită până când nu se odihnește în tine”3. Mai înainte el ilustrează această afirmație cu exemplul gravității. Scrie el:

„În bunăvoință este pacea noastră. Orice trup, din cauza greutății sale, tinde spre locul care îi este propriu. O greutate nu trage numai în jos, ci spre locul care îi este propriu. Focul tinde spre sus, piatra spre jos, determinate amândouă să caute locul lor… Greutatea mea este iubirea mea; ea mă duce oriunde merg”4.

Cât timp suntem pe acest pământ locul odihnei noastre este voința lui Dumnezeu, abandonarea în voința sa. „Nu se află liniște dacă nu se consimte voinței lui Dumnezeu fără rezistență”5. Dante Alighieri va rezuma această gândire augustiniană în celebrul său vers: „În voința sa este pacea noastră”6.

Numai în cer acest loc de odihnă va fi Dumnezeu însuși. De aceea, Augustin termină tratarea temei păcii cu un pasionat elogiu al păcii din Ierusalimul ceresc pe care medită să-l ascultăm pentru a ne înflăcăra și noi de dorința după ea:

„Acolo este apoi pacea finală […]. În acea pace nu este necesar ca rațiunea să domine impulsurile pentru că nu vor exista, ci Dumnezeu îl va domina pe om, sufletul spiritual va domina trupul și va fi așa de mare seninătatea și disponibilitatea la supunere cât este de mare deliciul de a trăi și a domina. Și atunci în toți și în fiecare această condiție va fi veșnică și se va avea certitudinea că este veșnică și de aceea pacea acestei fericiri, adică fericiriea aceste păci va fi binele suprem”7.

Speranța acestei păci veșnice a marcat toată liturgia pentru răposați. Expresii precum „Pax„, „In pace Christi„, „Requiescat in pace” sunt cele mai frecvente pe mormintele creștinilor și în rugăciunile Bisericii. Ierusalimul ceresc, cu aluzie la etimologia numelui, este definit „beata pacis visio8, fericita viziune a păcii.

3. Calea păcii

Viziunea lui Augustin despre pacea interioară ca adeziune la voința lui Dumnezeu are o confirmare și o aprofundare în mistici. Maestrul Eckhart scrie: „Domnul nostru spune: «Numai în mine veți avea pace» (cf. In 16,33). Cu cât se pătrunde mai mult în Dumnezeu, cu atât se pătrunde mai mult în pace. Acela care are de acum eu-l său în Dumnezeu are pacea; cel care are eu-l său în afara lui Dumnezeu nu are pacea”9. Deci nu e vorba numai de a adera la voința lui Dumnezeu, ci de a nu avea altă voință decât pe cea a lui Dumnezeu, de a muri complet voinței proprii. Același lucru se citește, sub formă de experiență trăită, în sfânta Angela de Foligno: „După aceea bunătatea divină, din două voințe a făcut una singură, în așa fel încât nu pot voi decât așa cum vrea Dumnezeu. […] Nu mă mai aflu în condiția obișnuită, ci am fost condusă la o pace, în care stau cu el și sunt mulțumită de orice lucru”10.

O dezvoltare diferită, mai mult ascetică decât mistică, are loc cu sfântul Ignațiu de Loyola, cu învățătura sa despre „sfânta indiferență”11. Ea constă în a ne pune într-o stare de totală disponibilitate de a primi voința lui Dumnezeu, renunțând, de la început, la orice preferință personală, ca un cântar gata să se încline de partea unde va fi greutatea mai mare. Experiența păcii interioare devine astfel criteriul principal al oricărui discernământ. Trebuie considerată conformă voinței lui Dumnezeu alegerea care, după o prelungită cântărire și rugăciune, este însoțită de mai mare pace a inimii.

Însă niciun curent spiritual sănătos, nici în Orient nici în Occident, nu gândit vreodată că pacea inimii este o pace ieftină și fără efort. A încercat să susțină asta, în Evul Mediu, secta „Duhului liber” și în secolul al XVII-lea, mișcarea cvietistă, dar ambele au fost condamnate de ierarhia și de conștiința Bisericii. Pentru a menține și a crește pacea inimii trebuie potolită, moment după moment, în special la începuturi, o revoltă: cea a cărnii împotriva spiritului.

Isus spusese asta în mii de moduri: „Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine”, „cine își iubește viața o va pierde, ci își pierde viața o va afla” (cf. Mc 8,34-35). Există o pace falsă pe care Isus spune că a venit să o ia, nu să o aducă pe pământ (cf. Mt 10,34). Paul va traduce toate acestea într-un soi de lege fundamentală a vieții creștine:

„Într-adevăr, cei care sunt după trup caută cele ale trupului, pe când cei care sunt după Duh, cele ale Duhului. De fapt, dorința trupului este moarte, pe când dorința Duhului este viață și pace. De aceea dorința trupului este dușmănie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate. Dar cei care sunt în trup nu pot să-i placă lui Dumnezeu… Dacă trăiți după trup, aveți să muriți. Dar dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi!” (Rom 8,5-13).

Ultima frază conține o învățătură foarte importantă. Duhul Sfânt nu este răsplata pentru eforturile noastre de mortificație, ci ceea ce le face posibile și rodnice; nu este numai la sfârșitul ci și la începutul procesului: „Dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi”. În acest sens se spune că pacea este rod al Duhului; ea este rezultatul efortului nostru, făcut posibil de Duhul lui Cristos. O mortificație voluntaristă și prea încrezătoare în ea însăși poate să devină (și devine adesea) și ea o faptă a trupului.

Între cei care au ilustrat de-a lungul secolelor această cale spre pacea inimii se evidențiază, prin concretețe și realism, autorul Imitației lui Cristos. El imaginează un soi de dialog între Învățătorul divin și discipol, ca între un tată și fiul său:

Învățătorul: „Fiul meu, acum te voi învăța calea păcii și a libertății adevărate”.

Discipolul: „Fă, o, Doamne, cum spui tu; îmi face plăcere să ascult învățătura ta”.

Învățătorul: „Străduiește-te, fiule, să faci mai degrabă voința altora decât pe a ta. Alege mereu să ai mai puțin decât mai mult. Caută mereu să ai locul cel mai de jos și să fii inferior tuturor. Dorește mereu și roagă-te ca în tine să se facă în întregime voința lui Dumnezeu. Un om care face aceste lucruri, iată, intră în împărăția păcii și a liniștii”.

Un alt mijloc sugerat discipolului este să evite curiozitatea zadarnică:

„Fiule, nu fii curios; nu-și lua preocupări inutile. Ce te interesează asta sau aia? «Tu urmează-mă» (In 21,22). Ce te interesează că acea persoană este făcută așa, sau diferită, sau cealaltă acționează și spune așa și așa? Tu nu va trebui să răspunzi pentru alții; dimpotrivă, vei da cont pentru tine însuți. Așadar, de ce te amesteci? Iată, eu îi cunosc pe toți, văd tot ceea ce se întâmplă sub soare și știu condiția fiecăruia: ce gândește unul, ce vrea, la ce se îndreaptă intenția sa. Așadar, totul trebuie să fie pus în mâinile mele. Și menține-te în pace sigură, lăsând ca altul să se agite cât crede și să pună agitație în jurul său: ceea ce acest a făcut și ceea ce a spus va cădea asupra lui, pentru că, în ce mă privește, nu mă poate înșela”12.

4. „Pace pentru că și-a pus încrederea în tine”

Fără a pretinde să înlocuiască aceste mijloace ascetice tradiționale, spiritualitatea modernă pune accentul pe alte mijloace mai pozitive pentru a păstra pacea interioară. Primul este încrederea și abandonarea în Dumnezeu. „Vei asigura pacea, pace pentru că și-a pus încrederea în tine”, se citește în Isaia (26,3). Isus, în Evanghelie, motivează invitația sa de a nu ne teme și de a nu fi neliniștiți pentru ziua de mâine, cu faptul că Tatăl ceresc știe ce avem nevoie, el care hrănește păsările cerului și îmbracă crinii câmpului (cf. Mt 6,5 șu).

Aceasta este pacea a cărei maestră și model a devenit Tereza a Pruncului Isus. Un exemplu eroic al acestei păci care vine din încrederea în Dumnezeu a fost și martirul nazismului Dietrich Bonhoeffer. În timp ce era în închisoare și în așteptarea execuției capitale, el a scris câteva versuri care au devenit un imn liturgic în multe țări anglosaxone:

De forțe prietene în mod uimitor învăluiți

așteptăm încrezători viitorul.

Dumnezeu este cu noi seara și dimineața,

va fi cu noi în fiecare zi nouă”13.

Numele revelat de Dumnezeu lui Moise, conform unor mari exegeți moderni (G. von Rad) nu indică atât esența divină cât mai ales existența sa; de aceea n-ar trebui să se traducă „Cel care este”, „Ființa pentru sine”, ci „Cel care există„, care este cu noi și pentru noi, „mereu aproape în neliniști” (Ps 46,2). Este afirmați care a uimit cel mai mult pe buzele actorului care, săptămâna trecută, a comentat la televiziune Cele zece porunci, dar ea nu este nouă și are baze solide.

Un studios franciscan, Eloi Leclerc, în cartea sa Înțelepciunea unui sărac, povestește cu Francisc de Assisi a regăsit pacea într-un moment de profundă tulburare. Era întristat de rezistența opusă de unii idealului său și simțea povara responsabilității familiei numeroase pe care Dumnezeu i-o încredințase. A plecat de la Verna și a mers la „Sfântul Damian” să o întâlnească pe Clara. Clara l-a ascultat și pentru a-l încuraja i-a dat un exemplu.

„Să presupunem că una dintre surorile noastre ar veni la mine ca să ceară iertare pentru că a stricat un obiect. Ei bine, eu i-aș face fără îndoială o observație și, ca de obicei, i-aș aplica o penitență. Dar dacă ea ar veni să-mi spună că a dat foc conventului și că totul a ars sau aproape totul, cred că în acest caz n-aș avea nimic de replicat. Eu m-aș simți copleșită de un eveniment mai mare decât mine. Distrugerea conventului este un fapt prea mare pentru ca eu să pot fi profund tulburată de asta. Ceea ce Dumnezeu însuși a construit nu se poate întemeia pe voința sau pe capriciul unei creaturi umane. Edificiul lui Dumnezeu se întemeiază pe baze mult mai solide”.

Francisc a înțeles lecția și a răspuns:

„Viitorul acestei mari familii călugărești pe care Domnul a încredințat grijii mele constituie un fapt prea important pentru ca să poată depinde numai de mine și de forțele mele slabe, așa încât eu să rămân tulburat de asta. Acesta este un fapt al lui Dumnezeu. Dumneavoastră ați spus bine. Dar rugați-vă ca acest cuvânt să înflorească în mine ca o sămânță de pace”14.

Sărăcuțul s-a întors printre ai săi înseninat, repetându-și de-a lungul drumului: „Dumnezeu există și acest lucru e suficient! Dumnezeu există și acest lucru e suficient!”. Nu este un episod documentat din punct de vedere istoric, dar interpretează bine, în stilul Florilegiilor, un moment din viața lui Francisc și conține o lecție importantă.

Dar ne apropiem de Crăciun și eu aș vrea să scot în evidență ceea ce cred că este mijlocul cel mai eficace pentru a păstra pacea inimii, adică certitudinea că suntem iubiți de Dumnezeu. „Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubește”, literal: „Pace pe pământ oamenilor bunăvoinței (eudokia) divine” (Lc 2,14). Vulgata traducea aceast termen cu „bunăvoință” (bonae voluntatis), înțelegând cu ea bunăvoința oamenilor, sau oamenii de bunăvoință. Dar este vorba despre o interpretare greșită, astăzi recunoscută de toți ca atare, chiar dacă din respect față de tradiție, înGloria la Liturghie, se continuă încă, cel puțin în italiană (și în română, n.t.), să se spună „și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință”. Descoperirile de la Qumran au adus dovada definitivă. „Oameni, sau fii, ai bunăvoinței” sunt numiți, la Qumran, fiii luminii, aleșii din sectă15. Așadar este vorba despre oamenii care sunt obiect al bunăvoinței divine.

La esenienii din Qumran „bunăvoința divină” discriminează; sunt numai adepții sectei. În Evanghelie „oamenii bunăvoinței divine” sunt toți oamenii, fără excepție. Este ca și cum atunci când se spune „oamenii născuți din femeie”, nu se intenționează să se spună că unii sunt născuți din femeie și alții nu, ci numai să se caracterizeze toți oamenii pe baza modului lor de a veni pe lume. Dacă pacea ar fi acordată oamenilor pentru „bunăvoința” lor, atunci, e adevărat, că ea ar fi limitată la puțini, la cei care o merită; dar de vreme ce este acordată prin bunăvoința lui Dumnezeu, prin har, ea este oferită tuturor.

Assueta vilescunt„, spuneau latinii; lucrurile repetate adesea se ofilesc, pierd vioiciunea, și asta se întâmplă din păcate și cu cuvintele lui Dumnezeu. Trebuie să facem în așa fel încât să nu se întâmpla și la acest Crăciun. Cuvintele lui Dumnezeu sunt ca niște fire electrice. Dacă trece prin ele curentul electric, dacă sunt atinse te scutură; dacă nu trece niciun curent, sau dacă se poartă mănuși izolante, se pot manevra cât se vrea, nu te scutură deloc.

Puterea și lumina Duhului este mereu în desfășurare, dar depinde noi s-o adunăm prin credință, dorință și rugăciune. Ce forță, ce noutate, conțineau acele cuvinte: „Pace pe pământ oamenilor iubiți de Domnul”, când au fost proclamate pentru prima dată! Trebuie să ne refacem o ureche virgină, urechea păstorilor care au auzit cei dintâi și „îndată” au pornit la drum.

Sfântul Paul ne indică o metodă pentru a depăși toate neliniștile noastre și a regăsi de fiecare dată pacea inimii, prin certitudinea că suntem iubiți de Dumnezeu. Scrie el:

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El care nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toți, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? […] Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuția sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,31-37).

Persecuția, primejdiile, sabia: nu e vorba despre o listă abstractă sau imaginară; sunt motivele de angoasă pe care el le-a experimentat, de fapt, în viața sa; le descrie pe larg în A doua Scrisoare către Corinteni (cf. 2Cor 11,23 șu). Apostolul le trece acum în revistă în mintea sa și constată că niciunul dintre ele nu este așa de puternic încât să reziste în confruntare cu gândul iubirii lui Dumnezeu. Implicit, apostolul invită să facem același lucru și noi: să privim viața noastră, așa cum ni se prezintă ea, să aducem la suprafață fricile și motivele de tristețe care se cuibăresc în ea și care nu ne fac să ne acceptăm cu seninătate pe noi înșine: acel complex, acel defect fizic sau moral, acel insucces, acea amintire chinuitoare; a expune toate acestea în lumina gândului că Dumnezeu ne iubește și a conclude cu apostolul: „În toate acestea pot să fiu mai mult decât învingător în virtutea celui care m-a iubit”.

De la viața sa personală apostolul trece, imediat după aceea, să analizeze lumea care-l înconjoară. Scrie el:

„Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,37-39).

El observă lumea „sa”, cu puterile care o făceau pe atunci amenințătoare: moartea cu misterul său, viața prezentă cu lingușirile sale, puterile astrale sau cele infernale care provocau atâta teroare omului antic. Suntem invitați, și aici, să facem același lucru: să privim, în lumina iubirii lui Dumnezeu, lumea care ne înconjoară și care ne provoacă frică. Ceea ce Paul numește „înălțimea” și „adâncul”, sunt pentru noi acum cel infinit de mare în înălțime și cel infinit de mic în jos, universul și atomul. Totul este gata ca să ne strivească; omul este slab și singur într-un univers cu mult mai mare decât el și devenit, în ultima vreme, și mai amenințător, ca urmare a descoperirilor sale științifice, a războaielor, a bolilor incurabile, astăzi a terorismului… Dar nimic din toate acestea nu ne poate despărți de iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu există și acest lucru e suficient!

Sfânta Tereza de Avila ne-a lăsat un soi de testament, pe care este util să ni-l repetăm ori de câte ori avem nevoie să regăsim pacea inimii: „Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te înspăimânte; totul trece, Dumnezeu nu se schimbă; răbdarea obține totul; celui care-l are pe Dumnezeu nu-i lipsește nimic. Numai Dumnezeu este suficient”16.

Fie ca Nașterea Domnului, Sfinte Părinte, venerabili părinți, frați și surori, să fie cu adevărat pentru noi, așa cum spunea sfântul Leon cel Mare, „naștere a păcii”: cu Dumnezeu, cu aproapele și în inimile noastre!

Note

1 Legenda celor trei tovarăși, 58 (Fonti Francescane, nr. 1469).

2 Apophtegmi, Arsenie 1-2.

3 Sfântul Augustin, Confesiuni, I, 1.

4 Ibid., XIII, 9.

5 Sfântul Augustin, Adnotationes in Iob, 39.

6 Paradisul, 3, v. 85.

7 Sfântul Augustin, De civitate Dei, XIX, 27.

8 Imn al oficiului Dedicării bisericii.

9 Meister Eckhart, Predici, 7 (Ed. J. Quint, Deutsche Werke, I,. Stuttgart 1936, pag. 456).

10 Il libro della Beata Angela, VII (ed. Quaracchi, 1985, pag. 296).

11 Cf. G. Bottereau, Indifference, în: „Dictionnaire de Spiritualité” , vol. 7, coll. 1688 șu.

12 Imitațiunea lui Cristos, III, 23-24.

13 Von guten Mächten wunderbar geborgen / erwarten wir getrost, was kommen mag. Gott ist mit uns am Abend und am Morgen / und ganz gewiss an jedem neuen Tag.

14 E. Leclerc, La sagesse d’un pauvre, Paris, Desclée de Brouwer, 22e éd. 2007.

15 Cf. Imnuri, I QH, IV, 32 s, (XI, 9) (I manoscritti di Qumran, a cura di L. Moraldi, UTET, Torino 1971, pag. 386 și 428).

16 „Nada te turbe, nada te espante, todo se pasa, Dios no se muda; la paciencia todo lo alcanza; quien a Dios tiene nada le falta. Solo Dios basta”.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.12.2014
Publicarea pe acest sit: 21.12.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns