A doua predică de Advent a pr. Cantalamessa

A doua predică de Advent
a părintelui Raniero Cantalamessa
sâmbătă, 13 decembrie 2014

II. „Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu”. Pacea ca misiune

După ce am meditat, în prima predică, despre pacea ca dar al lui Dumnezeu, să reflectăm acum despre pacea ca misiune și angajare pentru care să muncim. Suntem chemați să imităm exemplul lui Cristos, devenind canale prin care pacea lui Dumnezeu să poată ajunge la feți. Este misiunea pe care Isus o indică discipolilor săi atunci când proclamă: „Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Termenul eirenopoioi nu înseamnă „pașnici” (aceștia aparțin fericirii celor blânzi, a celor nonviolenți); înseamnă mai degrabă „făcători de pace”, adică persoane care lucrează pentru pace.

1. Pacea lui Isus și cea a lui Cezar August

Isus nu numai că ne-a îndemnat să fim făcători de pace, ci a și învățat, cu exemplul și cuvântul, cu se devine făcători de pace. Le spune discipolilor săi: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea” (In 14,27). Chiar în acel timp, un alt mare om proclama lumii pacea. În Asia Mică a fost găsită o copie a vestitului „Cuprins al propriilor fapte” de Cezar August. În el împăratul roman, printre marile fapte săvârșite de el, pune și aceea că a stabilit în lume pacea de la Roma, o pace, este scris, „obținută prin victorii” (parta victoriis pax)1.

Isus revelează că există un alt mod de a lucra pentru pace. Și pacea sa este o „pace rod al victoriilor”, dar victorii asupra noastră înșine, nu asupra altora, victorii spirituale, nu militare. Pe cruce, scrie sfântul Paul, Isus „a distrus în el însuși dușmănia” (Ef 2,16): a distrus dușmănia, nu pe dușman, a distrus-o în el însuși, nu în alții.

Calea spre pace propusă de Evanghelie nu are sens numai în domeniul credinței; este valabilă și în domeniul politic. Astăzi vedem clar că singura cale spre pace este de a distruge dușmănia, nu pe dușman. Dușmanii se distrug cu armele, dușmănia cu dialogul. Am citit că cineva i-a reproșat într-o zi lui Abraham Lincoln că este prea respectuos cu adversarii săi politici și i-a amintit că datoria sa de președinte era mai degrabă de a-i distruge. El le-a răspuns: „Oare nu-i distrug pe dușmanii mei atunci când mi-i fac prieteni?”.

Este situația lumii care reclamă în mod dramatic ca să se schimbe metoda lui August cu aceea a lui Cristos. Ce anume este în adâncul anumitor conflicte aparent irezolvabile, dacă nu tocmai voința și speranța secretă de a ajunge într-o zi să-l distrugă pe dușman? Din păcate, este valabil și pentru dușmani ceea ce Tertulian spunea despre primii creștini persecutați: „Semen est sanguis christianorum”: sângele creștinilor este sămânță a altor creștini. Și sângele dușmanilor este sămânță a altor dușmani; în loc să-i distrugă, îi înmulțește.

„Nu putem să ne resemnăm – a spus papa în recenta vizită în Turcia, referindu-se la situația din Orientul Mijlociu – cu continuarea conflictelor, ca și cum n-ar fi posibilă o schimbare în bine a situației! Cu ajutorul lui Dumnezeu, putem și trebuie să reînnoim mereu curajul păcii!”. Un mod – adesea unicul care ne rămâne – de a fi făcători de pace este de a ne ruga pentru pace. Când nu mai este posibil să acționăm asupra cauzelor secundare, putem mereu, cu rugăciunea, „să acționăm asupra cauzei primare”. Biserica nu încetează să facă asta în fiecare zi la Liturghie cu acea invocație din inimă: „Binevoiește, Doamne, a da pacea în zilele noastre”, da pacem, Domine, in diebus nostris.

În afară de a contribui la pacea politică, Evanghelia poate contribui și la pacea socială. Se repetă adesea afirmația profetului Isaia: „Pacea este rod al dreptății” (Is 32,17). În această privință,Evangelii gaudium pune degetul pe rană și denunță, fără jumătăți de măsură, ceea ce astăzi este cea mai mare nedreptate care împiedică pacea. Spune:

„Pacea socială nu poate să fie înțeleasă ca irenism sau ca o simplă absență a violenței obținută prin impunerea unei părți asupra celorlalte. Ar fi la fel o pace falsă aceea care ar folosi de scuză pentru a justifica o organizare socială care să reducă la tăcere sau să-i liniștească pe cei mai săraci, în așa fel încât aceia care se bucură de cele mai mari binefaceri să-și poată menține stilul lor de viață fără zdruncinături, în timp ce alții supraviețuiesc așa cum pot. Revendicările sociale care au de-a face cu distribuirea veniturilor, incluziunea socială a săracilor și drepturile umane, nu pot să fie sufocate cu pretextul de a construi un consens la masa verde sau o pace efemeră pentru o minoritate fericită. Demnitatea persoanei umane și binele comun se află mai presus de liniștea unora care nu vor să renunțe la privilegiile lor”2.

2. Pacea între religii

În fața făcătorilor de pace se deschide astăzi un câmp nou de lucru, dificil și urgent: promovarea păcii între religii. Parlamentul Mondial al Religiilor, în ședința de la Chicago din 1993, a lansat această proclamație: „Nu există pace între națiuni fără pace între religii și nu există pace între religii fără dialog între religii”.

Motivul de fond care permite un dialog leal între religii este că „avem cu toții un unic Dumnezeu”. Sfântul papă Grigore al VII-lea, în anul 1076, scria unui principe musulman din Africa de Nord: „Noi credem și mărturisim un singur Dumnezeu, chiar dacă în mod diferit, în fiecare zi îl lăudăm și îl venerăm drept Creator al veacurilor și conducător al acestei lumi”3. Este adevărul de la care și sfântul Paul a pornit în discursul său la areopagul din Atena: „În el toți trăim, ne mișcăm și suntem” (cf. Fap 17,28).

Avem, din punct de vedere subiectiv, idei diferite despre Dumnezeu. Pentru noi creștinii, Dumnezeu este „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, care nu este cunoscut pe deplin decât „prin el”; însă din punct de vedere obiectiv, știm bine că nu poate fi decât un Dumnezeu. Fiecare popor și limbă are numele său și teoria sa cu privire la soare, unele mai exacte, altele mai puțin, dar există un singur soare!

Fundamentul teologic al dialogului este și credința noastră în Duhul Sfânt. Ca Duh al răscumpărării și Duh al harului, el este legătura păcii între cei botezați din diferitele confesiuni creștine; dar ca Duh al creației, sau Duh creator, el este o legătură de pace între credincioșii din toate religiile și chiar între toți oamenii de bunăvoință. „Orice adevăr, de oricine ar fi spus – a scris sfântul Toma de Aquino -, vine de la Duhul Sfânt”. Așa cum acest Duh creator îi conducea spre Cristos pe profeții din Vechiul Testament (cf. 1Pt 1,11), tot așa noi creștinii credem că, în modul cunoscut numai de Dumnezeu, el conduce la Cristos și la misterul său pascal persoanele care trăiesc în afara Bisericii (cf. Gaudium et spes, 22).

Vorbind despre pacea dintre religii, este necesar să se dedice un gând aparte pentru pacea dintre Israel și Biserică. Și papa, în Evangelii gaudium, adresează o atenție deosebită acestui dialog și conclude cu aceste cuvinte:

„Deși unele convingeri creștine sunt inacceptabile pentru ebraism și Biserica nu poate renunța să-l vestească pe Isus ca Domn și Mesia, există o bogată complementaritate care ne permite să citim împreună textele din Biblia ebraică și să ne ajutăm reciproc să scoatem bogățiile Cuvântului, precum și să împărtășim multe convingeri etice și preocuparea comună pentru dreptatea și dezvoltarea popoarelor” (EG, 249).

Pacea dintre iudei și păgâni este, pentru Paul, prima pace pe care Isus a realizat-o pe cruce. Scrie el în Scrisoarea către Efeseni:

„Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în trupul său ura, legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca cei doi să fie un singur om nou, făcând pace, și să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimic ura” (Ef 2,14-16).

Acest text a dat loc, în tradiția creștină, la două reprezentări iconografice diferite și opuse. Într-una se văd două femei, ambele îndreptate spre răstignit. Este cazul răstignitului din „Sfântul Damian” din Assisi. În el cele două femei la marginile mâinilor răstignitului – contrar explicațiilor care se dau de obicei – nu sunt doi îngeri (nu poartă aripi și sunt figuri feminine); în schimb reprezintă, conform celei mai genuine viziuni a Scrisorii către Efeseni, una sinagoga și cealaltă Biserica, unite, nu despărțite, de crucea lui Cristos.

Pentru a ne convinge de asta, este suficient să se confrunte această icoană cu aceea mai tardivă din școala lui Dionisie (secolul al XV-lea) unde se văd tot două femei, dar una, Biserica, stimulată de un înger spre cruce, iar cealaltă alungată de un înger în afara ei.

Prima imagine reprezintă idealul și intenția divină, așa cum este exprimată de sfântul Paul; a doua reprezintă cum au mers lucrurile, din păcate, în realitatea istoriei. Odată, am arătat unui rabin evreu prieten de-al meu cele două imagini. Aproape înduioșat, a comentat: „Poate că istoria raporturilor noastre ar fi fost diferită dacă, în loc de a doua, ar fi prevalat prima viziune”. Fidelitatea față de istorie ne obligă să spunem că, dacă n-a fost așa, măcar la început, acest lucru n-a depins numai de creștini.

Trebuie să ne bucurăm și să-i mulțumim lui Dumnezeu că astăzi, măcar în spirit, suntem cu toții pentru viziunea răstignitului din „Sfântul Damian” și nu pentru cea opusă. Vrem ca crucea lui Cristos să folosească pentru a-i apropia între ei pe evrei și pe creștini, nu pentru a-i contrapune; ca și celebrarea crucii din Vinerea Sfântă să favorizeze, în loc să împiedice, acest dialog fratern.

3. Think globally, act locally

Un slogan astăzi destul de mult la modă spune: „Think globally, act locally”: gândește global, acționează local. El este valabil în mod deosebit pentru pace. Trebuie să ne gândim la pacea mondială, dar să acționăm pentru pace la nivel local. Pacea nu se face ca războiul. Pentru a face război este nevoie de pregătiri lungi: să se formeze armate mari, să se predispună strategii, să se încheie alianțe și apoi să se înainteze împreună la atac. Vai de cel care ar vrea să înceapă primul, singur și cu țârâita; ar fi destinat la distrugere sigură.

Pacea se face exact invers: începând imediat, cei dintâi, chiar și unul singur, chiar și cu o simplă strângere de mână. Pacea se face, spunea papa Francisc într-o circumstanță recentă, „în mod artizanal”. După cum miliarde de picături de apă murdară nu vor face niciodată un ocean curat, tot așa miliarde de oameni fără pace și de familii fără pace nu vor face niciodată o omenire în pace.

Și noi care suntem reuniți aici trebuie să face ceva pentru a fi vrednici să vorbim despre pace. Isus, mai scrie apostolul, a venit să vestească „pace celor de departe și pace celor de aproape” (Ef 2,18). Pacea cu „cei de aproape” este adesea mai dificilă decât pacea cu „cei de departe”. Cum putem noi, creștinii, să spunem că suntem promotori de pace, dacă apoi ne certăm între noi? Nu mă refer, în acest moment, la diviziunile dintre catolici, ortodocși, protestanți, penticostali, adică între diferitele denominațiuni creștine; mă refer la diviziunile care adesea există între cei care aparțin la Biserica noastră catolică, din cauza tradițiilor, tendințelor sau riturilor diferite.

Să ne amintim de cuvintele severe ale apostolului adresate corintenilor:

„Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiți toți în armonie și să nu fie între voi dezbinări, ca să fiți desăvârșiți în același cuget și în aceeași simțire. De fapt, despre voi, frații mei, mi s-a adus la cunoștință, de către cei din casa Cloei, că între voi sunt certuri. Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: «Eu sunt al lui Paul», «Eu sunt al lui Apolo», «Eu sunt al lui Chefa», «Eu sunt al lui Cristos». Oare a fost Cristos împărțit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi?” (1Cor 1,10-12).

Tema Zilei Mondiale a Păcii din anul în curs este „Fraternitatea, fundament și cale pentru pace”. Citez primele cuvinte ale mesajului:

„De fapt, fraternitatea este o dimensiune esențială a omului, care este o ființă relațională. Conștiința vie a acestei raționalități ne face să vedem și să tratăm fiecare persoană ca pe o adevărată soră și un adevărat frate; fără ea devine imposibilă construirea unei societăți drepte, a unei păci solide și durabile”.

Textul indică în familie primul loc în care se construiește și se învață a fi frați. Însă mesajul se aplică și la alte realități ale Bisericii: la familiile călugărești, la comunitățile parohiale, la sinodul episcopilor, la curia romană. „Voi toți sunteți frați!” (Mt 23,8), ne-a spus Isus, și dacă acest cuvânt nu se aplică în interiorul Bisericii, în cercul cel mai strâmt al slujitorilor săi, la cine se aplică?

Faptele Apostolilor ne prezintă modelul unei comunități cu adevărat fraterne, „în înțelegere”, adică „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32). Desigur, toate acestea nu se pot realiza decât „prin Duhul Sfânt”. Așa a fost și pentru apostoli. Înainte de Rusalii ei nu erau o singură inimă și un singur suflet; discutau adesea care dintre ei era mai mare și mai merituos să stea la dreapta și la stânga lui Isus. Venirea Duhului Sfânt i-a transformat complet; i-a descentrat de ei înșiși și i-a recentrat pe Cristos.

Părinții antici și liturgia au înțeles intenția lui Luca de a crea, în relatarea Rusaliilor, un paralelism între ceea ce are loc la Rusalii și ceea ce a avut loc la Babel. Însă nu întotdeauna se percepe mesajul conținut în această apropiere. De ce la Babel toți vorbesc aceeași limbă și la un moment dat nimeni nu-i mai înțelege pe ceilalți, în timp ce la Rusalii, deși vorbesc toți limbi diferite (parți, mezi, elamiți, cretani, arabi…), fiecare îi înțelege pe apostoli?

Înainte de toate o precizare. Constructorii turnului Babel nu erau atei care voiau să sfideze cerul, ci oameni evlavioși și religioși care voiau să construiască unul din acele temple cu terase suprapuse, numite zikkurat, ale căror ruine încă mai rămân în Mesopotamia. Acest lucru îi face mai apropiați de noi decât ne imaginăm. Unde este deci marele lor păcat? Ei se apucă de lucrare spunând între ei:

„Haideți să facem cărămizi și să le ardem în foc… Haideți să ne construim o cetate și un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăștiem pe fața întregului pământ” (Gen 11,3-4).

Vor să construiască un templu divinității, dar nu pentru gloria divinității; pentru a deveni vestiți, pentru a-și face un nume, nu pentru a face un nume lui Dumnezeu. Dumnezeu este instrumentalizat, trebuie să folosească pentru gloria lor. Și apostolii, la Rusalii, încep să construiască o cetate și un turn, cetatea lui Dumnezeu care este Biserica, dar nu pentru a-și face un nume, ci pentru a-i face un nume lui Dumnezeu: „Îi auzim vorbind în limbile noastre despre faptele mărețe ale lui Dumnezeu” (Fap 2,11). Sunt complet absorbiți de dorința de a-l preamări pe Dumnezeu, au uitat de ei înșiși și de a-și face un nume.

Sfântul Augustin a luat de aici ideea pentru grandioasa sa operă Cetatea lui Dumnezeu. Există, spune el, două cetăți în lume: cetatea Satanei care se numește Babilon și cetatea lui Dumnezeu care se numește Ierusalim. Una este construită pe iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu, cealaltă pe iubirea lui Dumnezeu până la jertfirea de sine. Aceste două cetăți sunt două șantiere deschise până la sfârșitul lumii și fiecare trebuie să aleagă în care dintre cele două vrea să-și angajeze viața sa.

Fiecare inițiativă, chiar și cea mai spirituală, cum este, de exemplu, noua evanghelizare, poate să fie ori Babel ori Rusalii. (Desigur, și această meditație pe care o dau). Este Babel dacă fiecare caută cu ea să-și facă un nume; este Rusalii, dacă în pofida sentimentului natural de a reuși și de a primi aprobare, își rectifică în mod constant propria intenție, punând gloria lui Dumnezeu și binele Bisericii mai presus de toate dorințele proprii. Uneori merită să ne repetăm nouă înșine cuvintele pe care într-o zi Isus le-a rostit în fața adversarilor săi: „Eu nu caut gloria mea” (In 8,50).

Duhul Sfânt nu anulează diferențele, nu aplanează în mod automat divergențele. Vedem asta în ceea ce se întâmplă imediat după Rusalii. Mai întâi apare divergența cu privire la distribuirea alimentelor pentru văduve, apoi aceea mult mai serioasă dacă, și sub ce condiții, să fie primiți păgânii în Biserică. Dar nu vedem din această cauză formându-se între ei partide sau grupări. Fiecare exprimă propria convingere cu respect și libertate; Paul merge la Ierusalim ca să-l consulte pe Petru și în altă ocazie nu-i este teamă să-i reproșeze o incoerență (cf. Gal 2,14). Acest lucru le permite, la sfârșitul dezbaterii din Ierusalim, să anunțe Bisericii rezultatul cu aceste cuvinte: „Duhul Sfânt și noi am hotărât…” (Fap 15,28).

Astfel a fost trasat modelul pentru orice adunare de Biserică. Cu o diferență că aici ne aflăm în faza embrionară în care încă nu sunt schițate clar diferitele slujiri și încă nu s-a luat act (nu a fost nici timpul nici necesitatea) de primatul conferit lui Petru, motiv pentru care îi revine lui să facă sinteza și să spună ultimul cuvânt.

Făceam aluzie la Curie. Ce dar pentru Biserică dacă ea ar fi un exemplu de fraternitate! Este deja, cel puțin mult mai mult decât lumea și mass-media vor să ne facă să credem; dar poate deveni tot mai mult. Diversitatea de opinii, am văzut, nu trebuie să fie un obstacol insurmontabil. E suficient, cu ajutorul Duhului Sfânt, să-l punem în fiecare zi în centrul propriilor intenții pe Isus și binele Bisericii, și nu triumful propriei opinii personale. Sfântul Ioan al XXIII-lea, în enciclica Ad Petri cathedram din 1959, a folosit o frază vestită, de origine nesigură, dar de actualitate perenă: „In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus vero caritas”: în lucrurile necesare, unitate; în lucrurile îndoielnice, libertate, însă în toate caritatea.

„Deci dacă este o mângâiere în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune a duhului, dacă este o simțire și îndurare, faceți-mi bucuria deplină: să gândiți la fel, să aveți aceeași iubire, aceeași simțire, un singur cuget! Să nu faceți nimic din ambiție sau din laudă deșartă, ci, cu umilință, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să aibă în vedere numai ale sale, ci și ale altora” (Fil 2,1-4).

Sunt cuvinte adresate de sfântul Paul iubiților săi credincioși din Filipi, dar sunt sigur că exprimă și dorința Sfântului Părinte, față de colaboratorii săi și față de noi toți.

Încheiem cu rugăciunea pe care liturgia ne-o propune s-o recităm la Liturghia votivă pentru pace: „O, Dumnezeule, care îi numești fii ai tăi pe făcătorii de pace, fă ca noi, credincioșii tăi, să lucrăm fără încetare pentru a promova dreptatea care singură poate garanta o pace autentică și durabilă. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”.

Note
1 Monumentum Ancyranum, ed. Th. Mommsen, 1883.
2 Evangelii gaudium, 218.
3 Citat de M. Introvigne, Benedict al XVI-lea și islamul, un magisteriu de redescoperit, în: „La nuova bussola quotidiana” din 12 august 2014 (Cotidian online).

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.12.2014
Publicarea pe acest sit: 14.12.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns